Concurs de creație literară

Mihaela Birescu Iacob, Povești, Grupa IV

To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Mihaela Birescu Iacob participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Battonya, Unguaria și are 52 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     FAMILIA PITICESCU ȘI MISTERUL CASEI DISPĂRUTE

Aplauze răsunătoare zguduie tare patul de vată și crengi al lui Rudi.
– Aoleu! Ce se întâmplă acolo sus?! – spune încruntat Rudi și se îndreaptă către gaura din perete, prin care toți copiii familiei Piticescu își făcuseră loc să privească în Casa de cultură din orașul Mititișoara.
Acum, trebuie să vă spun ceva. Familia Piticescu este o familie de pitici absolut normală.
Ce sunt piticii? – simt eu că mă întrebați... Fiecare casă în care există veselie are o familie de pitici care locuiește sub ea. Ei dorm toată ziua, iar pe înserate încep să pregătească mica cină, să decidă ce teme vor avea părinții de făcut și să meargă la lucru, în pădurile de lângă oraș.
Familia Piticescu are șapte membri: Rozi, mama, Nonel, tatăl, Rudi, fratele cel mare, Flori, sora cea mare, Titi, fratele mai mic, și Stella, micuța piticuță cu suflet bun și cu o mare slăbiciune pentru muzică, dans și povești. Cu paza, protecția și furișatul se ocupă Gomboț, cățelul, al șaptelea membru al familiei.
Rudi era năuc de somn, fiindcă la ora 10 dimineața, piticii abia apucă să sforăie de vreo trei ori. El pășea apăsat pe treptele scării, hotărât să afle cine i-a stricat bunătatea de vis despre o pădure din vată de zahăr. La ultima treaptă, s-a lovit cu nasul de cineva: Flori, Titi și Stella – fratele și surorile sale – priveau fascinați spectacolul.
– Șșșșt! Rudi, tu nu vezi că au copiii spectacol? Ce vii așa, ca un căpcăun?
Gomboț, cățelul pitic, mișca mirat capul, când la stânga, când la dreapta. Gomboț este un cățel special: are botul lung și ascuțit, ca al unui șoricel, și două urechi pleoștite. Are o codiță albă ca laptele, care pur și simplu nu vrea să se rotunjească în sus, ci atârnă strâmb, într-o parte. Are și patru piciorușe ca niște dopuri de plută. Stella, pitica piticilor Piticescu, îi spune cățeluș-cârnățuș sau cățelan-hoțoman, fiindcă mai șterpelește mâncare din când în când...
– Ah! Ce spectacol încântător au dat acești copii! – șoptește Stella, zâmbind larg.
– Daaa! O încântare: să-ți scârțâie copiii în urechi la ora asta! Ce să zic! – se bosumfla în continuare Rudi.
– Copii, ce se întâmplă aici? De ce nu dormiți? Iarăși pierdeți zilele cu spectacolele de la Casa de cultură a copiilor? – a intervenit mama Rozi și i-a trimis pe toți înapoi în paturile lor.
– Slavă lui Albă-ca-Zăpada! – a zis Rudi, ușurat că se poate întoarce la visul lui.
La mica cină, Stella a pus o întrebare care i-a făcut pe toți să amuțească:
– Tati Nonel, mami Rozi, nouă ne plac foarte mult spectacolele copiilor. Oare nu am putea construi și noi o Casă de Mini-cultură a Piticilor? O putem face în pădure, departe de ochii curioșilor...
– Da! O idee minunată! – a șoptit Flori, pitica ce vorbea destul de rar, fiindcă era timidă. Chiar și hainele sale erau mereu gri.
Titi, piticul iubitor de natură, a cărui căciulă verde găzduia un fluture și o pasăre colibri, a sărit, încântat:
– Chiar! Și fiți atenți aici: până când piticii adulți termină construcția, putem învăța cântece, poezii, dansuri, scenete – pe care să le prezentăm în fața tuturor, la inaugurare!
– Nu-mi vine să cred! Tata Nonel, dați-mi voie să vin și să lucrez cu voi! Eu nu fac niciun spectacol, pentru nimeni! Să fie clar! – s-a zburlit Rudi, după ce și-a tras o palmă peste frunte.
– Ba da! – a spus Stella, apropiindu-se și privindu-l pe Rudi direct în nasul lui mov. – Ba da! Tu știi că o idee de veselie din partea unui copil pitic se execută, nu se discută! Te poftesc să spui o poezie sau să dansezi un mini-vals. Alege!
Rudi a suflat tare pe nas și și-a tras căciula mov pe ochi.
Zis și făcut! Timp de șapte nopți, toată familia Piticescu a fost ocupată până peste vârful căciulii. Adulții s-au apucat de construcție. Dar piticii se ocupă cu găsirea și utilizarea momentelor de veselie, nu cu clăditul caselor de cultură... Au tot căutat materiale pentru construcție...
– Să o facem din frunze? Măcar ține de cald la iarnă... – a sugerat Rozi.
– Cred că intră ploaia prin ele... Ce zici de ghinduțele acestea? Le punem una peste alta, le lipim cu niște rășină de brad și treaba-i gata imediat! – a spus Nonel.
Tatăl Nonel și mama Rozi s-au apucat de treabă și au lucrat vreo șase zile la construcția Casei de cultură a piticilor. Câteva detalii legate de ușă și ferestre și era gata! Între timp, copiii familiei Piticescu se pregăteau de zor. Până și Gomboț umbla toată ziua prin pădure, căutând materiale de decor și lătrând. Era foarte agitat...
În ziua de dinaintea premierei, Stella a apărut cu o curea galbenă, dintr-o coajă de copac, și cu un colier colorat, superb:
– Vă place ținuta mea? Am ales să prezint un cântec, Culorile, așa că mi se pare foarte potrivit acest colier-curcubeu...
Toți ai casei au zâmbit, dar, ca să fim sinceri, au cam ignorat-o, pentru că fiecare era preocupat de treaba sa pentru seara ce urma.
Iată-i pe toți la spectacol! Gătiți și pregătiți! Până și Rudi avea emoții și își pusese puloverul de gală, făcut din șoseta cu norișori, flori pe căciulă, și mormăia de zor o poezie despre eroul legendar al piticilor, Barbăcotștietot. Erau atât de concentrați, încât n-au scos nicio vorbă pe drumul spre Casa culturală a piticilor. Au pășit în poieniță, tăcuți, cu inima bătând mai repede.
– Aici ar trebui să fie... – a șoptit Nonel, privind în gol.
Dar în locul Casei de Mini-cultură nu era decât pământ gol și pe el câteva ghinde risipite.
– Nu... nu se poate... – a rostit Rozi cu voce stinsă, ducându-și mâna la gură.
Ochii ei s-au mărit, iar sprâncenele le-au făcut umbre strâmbe.
– În numele lui Albă-ca-Zăpada... era aici! Chiar aici! Unde... unde e casa?
Deși au amuțit cu toții, familia Piticescu era foarte tristă. Gomboț privea în jur, încruntat și agitat.
– Oare ce s-a întâmplat aici? – a spus tristă Rozi.
– Cred că a venit o vrăjitoare rea. I-a fost ciudă pe veselia noastră și a făcut să dispară casa... Credeți că mai este pe aici? Eu mă tem puțin... – a zis Flori.
– Ce tot spui?! – sare Rudi. – Este clar că a fost un hoț! Eu merg să chem Mini-poliția.
– Stați puțin! Ia uitați-vă pe alee! – a strigat Titi. – Vine Gomboț cu hoțul! Doamna Veveriță, nu vă este rușine să stricați casele piticilor?
Veverița chițăia încruntată și încerca să îi convingă de faptul că nu ea era hoțul. Îl trăgea pe Gomboț de urechi, ca să-l convingă să-i dea drumul, fiindcă o ținea de coadă destul de zdravăn.
– Ei! Am prins hoțul! Bravo, Gomboț! De aceea erai tu agitat, nu? Ce ai făcut cu ghindele noastre, doamna Veveriță? Să faci bine să le pui imediat la loc! – striga tare Rudi.
– Da! Da! – îl susțineau ceilalți pitici.
În toată gălăgia și agitația, o voce mică și caldă încerca să-și facă loc în conversație:
– Mă scuzați! Mhm! Pardon! Hrr! Aș dori să spun și eu ceva! Casa de mini-cultură a piticilor era făcută din ghinduțe, ziceți? Din acestea? De care am folosit eu să vă fac tuturor mărgele pentru spectacol? – miaună Stella încet.
– Ceee?! – au strigat în cor piticii.
– Ham! – a adăugat Gomboț.
– Hmmm... – a zâmbit Stella. – Am căutat decoruri prin pădure și am găsit o grămadă de ghinduțe. M-am gândit să vă fac o surpriză tuturor – câte un colier-curcubeu...
– Păi, dragă Stella, surpriza este a ta: spectacolul s-a anulat! – a râs Rudi. – Slavă lui Albă-ca-Zăpada! Haideți acasă, să mâncăm marele dejun târziu, că imediat este dimineață. Ha! Ha!
– Lasă, Stella, nu te necăji! – a spus cu blândețe mama Rozi. – Greșelile sunt bune, fiindcă ne învață atâtea lucruri frumoase. Astăzi am învățat că bucuria ta de a dărui este mult mai importantă decât niște ghinduțe. Și, oricum... mâine este o nouă seară, un nou motiv de veselie pentru pitici!
Gomboț a mârâit încet, ca și cum ar fi vrut să spună: ”Vă agitați, de parcă era vreo casă din cârnați și chifteluțe!” Și toți au izbucnit în râs.