Mihail Togan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a din Crawley, West Sussex, Marea Britanie și are 41 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Patriei mele

De data asta e definitiv, deși mă doare, plec,
Și-mi iau cu mine acum și forța mea de melc.
În miez de noapte sau în ziua mare,
Mi-am prefăcut voința în coarne de berbec.

Și n-ai să mă mai vezi din nou pe caldarâm,
Pe unde zac pisicile uscate de la soare,
Chiar vizavi de locul de pe care
Ai ridicat tu ziduri, ca eu să le dărâm.

Și n-ai să mă mai chemi prin înțelesuri,
Și n-am să te aud, și n-am să te ascult,
Doar am să-ți scrijelesc pe pielea ta de lut,
De dincolo de haine, de dincolo de dresuri.

Știu că nu crezi, nădăjduiești să-ți mint,
Așa cum am făcut și ieri, și altădată,
Și să mă întorc pierdut, cu vorbe de alint,
Ca să-ți rămân alături, coloana ta de piatră.

M-am lepădat acum de ce făceam mereu,
Definitiv, aș spune, și pentru ultima oară.
M-am lepădat de toate, de noi toți și de „eu”,
De tine, eterna toamnă a sufletului meu.

31 Martie 2025


Elegia imigrantului

Și totuși, toamna vine și aici, departe,
Unde-am venit și eu cu gând să uit de toți,
Unde-am venit crezând că am să găsesc dreptate,
Tocmai în țara asta plină de mateloți.

Dar e urât aici, în lumea îndepărtată,
E frig mereu, și vremea-i tot ploioasă,
Prea liniște – nu râsete, nu tărăboi, nu ceartă –
Și nouă tare dor ni s-a făcut de-acasă.

Aș vrea, când ies afară, să zic „Salut!”, nu „Hi”,
Un „Mulțumesc!” când simt că trebuie să-l zic,
S-aud din nou voiosul „Noroc, ce faci, Mihai?”
Și să răspund în glumă că nu mai fac nimic.

Plecat de-un deceniu cu gând să-mi găsesc țelul,
M-am rătăcit de tot și drumul n-am găsit.
Cum să alung tristețea, cu ce să-i fac felul?
Cum să alin al meu suflet de român pribegit?

Cu ce să oblojesc rana rămasă când am smuls
Treizeci de ani trăiți în țara mea măiastră?
Cu ce să înlocuiesc cei zece ani de plâns,
De dor și de regret că am plecat de-acasă?

Străinul te urăște și, oricât ar fi de amabil,
El tot străin rămâne, rece și arogant.
Și oricât ți-ar zâmbi, un lucru e notabil:
În ochii lui rămâi un fucking imigrant.

Voi, cei rămași în țară, în dulcea Românie,
Să ne iertați pe triștii, pe fugarii de noi,
Că, de-aș avea puterea de la marea Pronie,
Cu un deceniu vremea aș da-o înapoi.

Și nu aș mai pleca, oricât ar fi de greu,
Mi-e dor atât de mult de orășelul meu!


Din dragoste

Ca un copac în vânt spre tine de m-aplec,
Să nu te pierzi, iubito, la ceas târziu, în noapte,
Când iar mă vrei venit, când iarăși vreau să plec
În veșnice tenebre, prin zări întunecate.

Așa cum vremea zboară, uitând de tot de noi,
Și eu, ca un stejar împovărat, mă simt.
Sunt trist, privind fatidicul sfârșit al unei ploi
În care, nu demult, dansam ca un smintit.

E trist și-amurgul ăsta, precum o dimineață,
Când soarele măiastru pe cer n-a răsărit,
Într-un sfârșit de vară, ca un sfârșit de viață,
Și bucuria-i tristă când ești nefericit.

Februarie 2023