To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Mirela Ioan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 46 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Crezul românilor

Să ne trezim, fârtați, și să deschidem ochii,
să nu uităm că suntem din neam de Decebal,
eroi căzuți ne strigă să fim vânjoși ca plopii,
ne-au devorat destul cu fălci de canibal!

Din Sarmisegetuza să înălțăm meleag
unde să stea de strajă o Dunăre spumoasă,
au pângărit de-ajuns un șezământ beteag,
cetatea adormită s-o reclădim virtuoasă!

Să ne-amintim de Țepeș și cum a fost trădat,
nicicând să nu permitem să fim vânduți ca el,
să fim uniți în fapte, să fim greu de prădat,
ne-au plămădit Carpații cu șolduri de oțel.

Iar Ștefan ne îndeamnă pe-o cale de urmat,
să nu-nmuiem genunchii, capu’ să nu plecăm,
stejarul din Borzești zălog ne-a fost lăsat,
cu rădăcini de zmeu vrăjmașii să-i culcăm.

Și din Câmpia Turzii un cap vestit ne spune
să fim oșteni de seamă, căliți pentru-a lupta,
avem de partea noastră un soare ce n-apune
și-o glie strămoșească ne vrea a triumfa.

Istoria din vene s-o facem rugăciune,
din morți să înviem, cum Lazăr a făcut,
stindardul românesc dușmanii să-i sugrume,
în veci să amuțească, aici noi ne-am născut!


Rânduri către depresie

Ai pus gheara pe mine și m-ai acaparat,
m-ai vlăguit de vise, ca un hățiș tiran,
te-ai ancorat adânc, cu colți m-ai digerat,
o slugă la stăpân, hrănită doar cu hrean.

Am rumegat tăcut ce mi-ai servit pe tavă
și m-ai îndestulat doar cu un vid opac,
m-ai ospătat regește cu un pocal cu lavă,
m-ai ros pe dinăuntru cu carii de copac.

Ai tot săpat în creștet, ca un burghiu haotic,
o picătură-acidă, numită chinezească,
mi-ai retezat voința cu un satâr despotic,
dorind doar ca să zac, nimeni să mă trezească.

Te-ai instalat cu fală, fără să am habar,
și m-am trezit captivă când era prea târziu,
m-am pomenit tărâtă departe de liman,
lăsând dâre de viață dosite-ntr-un sicriu.

M-ai azvârlit, placidă, în râpe pofticioase,
un ultim șut mi-ai tras, atât îti mai permit!
M-am zbuciumat destul în lanțuri lunecoase
și am zăcut de-ajuns – de-ajuns cât am dormit!

Din fundul de pământ de unde m-ai trântit,
mi-am repetat în gânduri un ultim inventar
și-am hotărât că-i vremea să-ncep să mă ridic,
când am simțit amurgul cum crește pe cântar.

Căci singura scăpare este să-ncep să urc,
din coate dau avidă, tot mai sus mă strecor,
aghiazmă dau pe gât, deloc să nu mai spurc
trăirile curate din piept de visător.

Te las îmbălsămată în tot ce-ai uneltit
și îmi declar triumful cu ropot de fanfară,
căci mă dezic de tine, eu drumul mi-am găsit,
adio, nesătulo, eu ți-am scăpat din gheară!


Ruj roșu pentru zile negre

Când ai descoperit că ești prinsă-ntr-o plasă,
oricât te-ai strădui, ‘nainte nu urnești?
Că zbuciumul din tine mai tare te apasă,
cu fiece clipire mai mult te adâncești?
Dacă-i așa, femeie, ridică-te și luptă!
Cu inima deschisă, fără să te-ndoiești!
Tu ești mai mult decât o arătare frântă,
Dumnezeu te-a făcut pământul să-l sfințești!
Când ai alunecat cu voie sau chiar fără
și ți-ai dorit să dormi, să nu te mai trezești?
Să plutești în derivă, cea fără de busolă,
atâta umilință nu poți să mai trăiești!
Dacă-i așa, femeie, atunci mergi înainte!
Și-oricâte ai pierdut, nu ține socoteală,
tu ești pecetea vieții doinită în cuvinte,
să nu te pierzi pe tine e unica ta armă!
Când ai simțit cu totul că nu mai ai scăpare
din ringul îngrădit cu palme și injurii?
O frunză veștejită zdrobită în picioare,
iar peste trupul tău cum năpădesc petunii?
Dacă-i așa, femeie, atunci nu mai permite!
Căci tu te ai pe tine, oricâte n-ai avea,
ești muză de poet, ce strigă din morminte:
„Te-au renegat destul, tu nu te renega!“
Când ai crezut în tine că ceasul ți-a sunat
și cu cenușă arsă te-ai lăsat miruită?
Și ai înmărmurit când ai realizat
că ești un sac de box, în loc să fii iubită?
Dacă-i așa, femeie, atunci dreaptă rămâi!
Și alte zile negre tu nu mai accepta
și ruj roșu presară pe buze vineții,
iubește-te pe tine, pentru a triumfa!