To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Natalia Lazăr participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Timișoara, România și are 13 ani. Este îndrumată de Prof. Lăcrămioara Bercea, Liceul Montessori Timișoara. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

       FRÂNTURI DE VIS

	Din ceața deasǎ a pǎdurii de chihlimbar rǎsǎri o siluetǎ vagǎ, ca dâra subțire a unui creion trasatǎ pe hârtie. Silueta se apropie, cercetând peisajul cu ochii ei visǎtori. Arborii înalți de chihlimbar își rǎsuceau şuvițele încrețite spre soare, acoperind cerul cu stele verzi. Florile colorate spintecau în douǎ ceața cea deasǎ şi ardeau în flǎcǎri vii, într-un dans ireal.
	Lidia pǎşi pe poteca întortocheatǎ îndreptându-se spre inima pǎdurii pentru a afla cele mai adânci şi mai frumoase taine ale naturii; locul în care s-a nǎscut însǎşi padurea cu primii ei copaci. Pe drumurile ei spre antica fotrǎreațǎ, care marcheazǎ mijlocul pǎdurii, Lidia observǎ nişte fluturi uriaşi care zburau prin fața ei. „Sunt inofensivi”, îşi spuse ea, privindu-i fascinatǎ, însǎ cu o urmǎ de teamǎ întipǎritǎ pe chip. Giganticii fluturi, trecurǎ prin fața ei, unul câte unul, astfel încât Lidia putu descifra modelele întortocheate de pe aripile lor: unul dintre fluturi avea nişte potcoave desenate pe aripile nisipii, altul avea aripile ondulate ca valurile mǎrii, iar aripile celui mai mare future reprezentau un portativ cu note sǎltǎrețe, care şuşoteau o melodie, captivǎ între linii negre. „Interesant…”, şopti Lidia ca pentru sine. „Aceşti fluturi parcǎ reprezintǎ toate lucrurile dragi mie.”	
	Dupǎ o bunǎ bucatǎ de drum, uşor obositǎ, Lidia se aşezǎ pe jos, la umbra unei stânci, pentru o scurtǎ pauzǎ. În timp ce admira peisajul, cǎci era fascinatǎ de el, auzi nişte şoapte îndepǎrtate pe care reuşi sǎ le desluşeascǎ: teamǎ, teamǎ, singurǎtate, fricǎ, nimic!
	Lidia se ridicǎ imediat în picioare şi se uitǎ în jur, însǎ era înconjuratǎ de pǎdurea cea calmǎ: singurǎtate, pustiu, linişte. Câteva fracțiuni de secundǎ mai târziu, in fața Lidiei, rǎsǎrirǎ din pǎmânt nişte stânci albe, ascuțite şi înalte, izolând-o complet de pǎdurea de chihlimbar. Pustiul infinit i se aşternu fetei în fața ochilor. Privirea ei cǎuta o cale de scǎpare din acest gol al imaginației, când, brusc, în zidul de stâncǎ se reflectǎ o umbrǎ. De deasupra zidului amenințǎtor, apǎrurǎ nişte cǎlǎreți, sclipind în lumina soarelui, pe caii lor aproape strǎvezii ca nişte idei.
	Unul dintre cǎlǎreți se apropie de Lidia. Pielea lui era de un albastru pal, pǎrul lui se mişca sǎlbatic ca valurile mǎrii care se sparg de țǎrm, împrǎştiind spuma sǎratǎ peste nisip şi pietre. Ochii lui radiau parcǎ de o cunoaştere şi o experiențǎ infinitǎ, dezvǎluind plǎcerea aventurilor şi provocǎrilor ce par aproape imposibile. Cât despre îmbrǎcǎmintea fǎpturii, ei bine, aceasta era înveşmântatǎ în tainǎ şi mister, acoperite de un vǎl ca o rochie albǎ şi zdrențuitǎ.
	Lidia nu ştia cine erau şi ce fǎceau fǎpturile dinnaintea ei, însǎ, când cea care s-a apropiat mai devreme de ea îi întinse mâna, vrǎjitǎ de frumusețea lor, ea se urcǎ fǎrǎ ezitare în spatele ei, pe cal, şi simții cum îşi ia zborul afarǎ din spațiul creat de zidurile de stâncǎ.
        Au zburat peste munții acoperiți de zǎpadǎ, peste nisipuri deşerte şi lacuri cristaline. Lidiei i s-a pǎrut cǎ mai vǎzuse o datǎ acest peisaj în zbor şi desigur cǎ îl mai vǎzuse într-unul din visele ei.
       Într-un final, caii, cǎlǎretții şi Lidia s-au lǎsat în jos, aterizând pe un petic umed de muşchi şi iarbǎ. Lidia nu reuşi sǎ  urmǎreascǎ totul îndeajuns de aproape, cǎci atunci când se uitǎ în spate, vǎzu doar un abur argintiu care urca spre cer. În fața ei, putea zǎri ruinele unei vechi construcții, acoperite de rǎdǎcini şi mǎrǎciniş. „M-au lasat la cetate” îşi spuse ea. 
       Se hotǎrâse sǎ intre în cetate pentru a se adǎposti pe timp de noapte, când a observat cǎ nu era singurǎ. Undeva, sprijinit de o piatrǎ albǎ imaculatǎ, zǎcea un bǎiat care privea trist în sus, spre cer,  şi poate chiar mai departe. Lidia se apropie de el, iar acesta tresǎri la auzul paşilor ei.
        - Cine eşti, ce cauți aici? intrebǎ speriat bǎiatul.
        -  Eu sunt Lidia. La început am vrut sa explorez pǎdurea, însǎ cǎlǎreții înaripați ai vǎzduhului m-au purtat în zbor pânǎ aici. Dar tu, cine eşti?
        - Egon, rǎspunse el simplu.
       - Ce faci? De ce eşti aici? insistǎ curioasǎ Lidia.
       -  Sunt captiv în ruinele acestei cetǎți, sau ce o fi fost cândva, de peste o sǎptǎmânǎ. Dacǎ ies afarǎ din ruinǎ şi mǎ plimb prin pǎdure, ei bine, tot aici ajung. Parcǎ sunt într-un labirint blestemat; aşa cǎ m-am gândit cǎ poate aş reuşi sǎ scap, zburând afarǎ printre coloanele de piatrǎ, însǎ acest lucru e imposibil, rǎspunse bǎiatul cu o urmǎ de regret în voce.
       - Captiv de peste o sǎptǎmânǎ? Îngrozitor! Dar cum ai ajuns aici? întrebǎ Lidia surprinsǎ.
       - Tot ce îmi amintesc dinainte sǎ ajung aici au fost nişte lumini puternice şi zgomotul unei sirene care şuiera sǎlbatic.
       -  Atât? În rest, nimic?
       -  Nimic. De fapt, la început, dupǎ ce m-am trezit într-un colț al ruinei, am crezut cǎ totul era doar un vis, însǎ, dupǎ ce am auzit zumzetul pǎdurii, mi-am dat seama cǎ nu visam. Aşadar, m-am hotǎrât sǎ plec de aici şi sǎ încerc sǎ gǎsesc o cale de scǎpare din pǎdure, doar cǎ de fiecare datǎ când încercam sǎ intru în pǎdure, tot de aceastǎ ruinǎ dǎdeam, doar ți-am mai spus odatǎ.
       -     Da, da. Și noaptea? Unde ți-ai petrecut nopțile? îl repezi Lidia.
       -     Nopțile erau minunate. Mǎ fǎceau sǎ uit cǎ sunt blocat între aceste coloane de piatrǎ, iar briza rǎcoroasǎ a nopții, mǎ purta departe de pǎdurea de chihlimbar, pânǎ în marile oraşe. Cel mai frumos, era atunci când stelele îşi fǎceau apariția pe cer, cǎci puteam urmǎri poveştile strǎmoşilor noştri, ce se regǎseau în forme strǎlucitoare pe cer. Niciodatǎ nu eram cu adevǎrat singur, pentru cǎ, sub acelaşi cer, au ascultat dintodeauna şi alți oameni poveştile strǎvechi…, îi rǎspunse Egon visǎtor.
        -     Poate te pot ajuta eu sǎ zbori… îi sugerǎ Lidia bǎiatului.
        -     Ar fi minunat. Crezi cǎ vei reuşi asta?
        -     Întrebarea nu este dacǎ voi reuşi eu, ci dacǎ vei reuşi tu! îi spuse  Lidia ceva mai veselǎ. Bun, sǎ începem. În primul rând închide-ți ochii şi imagineazǎ-ți cǎ zbori deasupra acestor coloane de piatrǎ, deasupra pǎdurii, lacurilor şi munților. Doar imagineazǎ-ți!
Dupǎ câteva clipe de tǎcere, Egon îşi deschise ochii.
        -    Nu pot sǎ fac asta. Nu pot sǎ-mi imaginez nici mǎcar un fluture, spuse el.
        -     Mai încearcǎ, sunt sigurǎ cǎ te-nşeli.
Egon oftǎ, însǎ încercǎ din nou. De data aceasta pǎru mai concentrat. 
        -     Ți-am spus cǎ nu pot! se plânse el.
        -     Te înşeli, eu am avut dreptate. Uitǎ-te la tine, ce aripi frumoase ai! exclamǎ ea.
       Într-adevǎr, pe spatele lui Egon, apǎruserǎ nişte aripi albastre ce pǎreau a fi fǎcute din apa cristalinǎ a lacului peste care zburase Lidia mai devreme.
       -     Pot sǎ zbor, şopti Egon emoționat.
       -     Poți sǎ zbori! îi surâse Lidia.
        -     Vino cu mine, afarǎ din acest labirint blestemat, îi propuse Egon.
        -     Vin!
Împreunǎ au zburat deasupra coloanelor de piatrǎ, deasupra întregii ruine, deasupra pǎdurii de chihlimbar, a munților şi a lacurilor. Brusc, cerul cǎpǎtǎ culoarea safirului şi, sub ei, se deschise un hǎu al imaginației. Îngrozitǎ, Lidia simți cum alunecǎ în jos, cu o vitezǎ amețitoare fǎrǎ sǎ se opreascǎ, în hǎul cel fǎrǎ de sfârşit.
        Era dimineațǎ. 
         La fel era şi în micul salon alb din marele oraş fǎrǎ nume.