To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Oana-Maria Coja participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Toplița, Județul Harghita, România și are 20 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Femeia făurită în magmă

Despică-mă în două
să vezi cum stele curg, ca o magmă;
într-un ocean să se piardă
în pietre și stânci să se transforme...
Despică-mă în două și ai să vezi cum din cadavrul meu or să iasă lăcrămioare,
să plângă dorul ochilor în care
se ascunde o pădure,
pădure arsă de magmă...
Despică-mă cu Adevărul
să auzi cum corpul meu cedează,
porțelan ciobit,
cioburi topite din magmă.
Despică-mă în două, 
ce mai aștepți?
Nu-ți fie frică de fumul-fantomă care o să te urmărească peste tot... 
Sunt doar eu, 
femeia făurită în magmă.


În vis, Hydra

De sub pielea mea se strecoară
Hydra
și urcă pe cer,
înotând printre stele,
strecurându-se printre nebuloase,
dispărând apoi
după marginea tăioasă a cosmosului
de unde strânge pe solzii ei
idei nemaiatinse de nimeni,
iar când se întoarce,
nu uită să cuprindă în colți
luna plină și ceața ce-o mângâie,
ca mai apoi să se strecoare înapoi în sufletul meu
unde un coș și o pătură o așteaptă.

Iar eu visez la Hydra,
la stelele dincolo de brațul lui Orion,
la lumile multiple
pe care Ea mi le strânge
și le așază în coșul din sufletul meu.


Încetinesc

Îmi încetinesc pasul...
Nu mai vreau să mă mai grăbesc.
Ca să pot savura acest moment încetinesc pasul...
Vreau să mă bucur că sunt singură,
că nimeni nu îmi spune cum să mă îmbrac, cum să merg, ce să fac.
Vreau să fiu fericită, să mă plimb pe răcoare,
să văd cum aburul fuge, alunecând prin aer,
să mă uit cu tânjală la vitrinele pline,
să mă oglindesc în ele și să-mi privesc reflecția cum strălucește printre bijuterii scumpe.
Vreau să savurez acest moment,
când mă învârt printre rafturile magazinului de artă de pe bulevard,
imaginându-mi cum ar fi să fiu un artist adevărat.
Vreau să mă bucur de mirosul de covrigi,
de sunetul tocurilor mele și al altor doamne de pe stradă, 
de porumbeii și corbii care zboară deasupra capetelor noastre,
a pietonilor.
Încetinesc pasul...
Nu vreau să mă mai grăbesc,
căci poate doar așa voi ajunge la momentul potrivit,
la secunda potrivită,
în cafeneaua unde destinul mă așteaptă.