To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Oana-Maria Coja participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Toplița, Județul Harghita, România și are 20 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

					Viu	

       E greu să nu mă întreb ce ascund aceste locuri abandonate, ce povești nespuse ar șopti dacă ar putea vorbi... Când călătoresc, văd multe dintre aceste case mici și răsfirate, lăsate să putrezească, în timp ce pământul de sub ele și vegetația din jurul lor consumă încet ceea ce a mai rămas din ele. 
        Când zăresc vreuna de la fereastra unei mașini sau a unui tren, mă uit cu atenție și pentru o scurtă clipă îmi permit să gândesc și să simt în afara cuștii în care mă aflu, și ajung acolo, chiar la intrarea locului abandonat... La fereastra mică zac perdele dantelate, iar lemnul e mâncat de timp. 
        Și în toată această frumusețe pe care o au acele locuri sub lumina caldă a unei după-amiezi liniștite, ceva încă mă sperie... ceva mă tulbură. Dacă ar fi noapte, nu pot decât să-mi imaginez acest loc începând să respire morbid, un miros de putrefacție ieșind din micile crăpături de la marginea ușii, în timp ferestrele ar mișca în mod constant asemenea unor plămâni. Perdelele dantelate, ușor umede, s-ar îndoi pe sticla murdară, membrane ale acestui „lucru” care încă mai trăiește după atâția ani. 
         Copacii din jur își întind crengile sub acoperișul din lemn, plin și el de mușchi de pământ, forțând bârnele ciuruite de carii... Pot auzi cum scrâșnește, șuierând de durere printre dinții pe care-i ascunde dincolo de pereți, ca și cum ar simți... Ca și cum locul ar fi viu. 

                 *

        Un fior mă străbate. Deschid ochii. Oftez adânc. Sunt încă în vehiculul în care mă aflam înainte. Dacă genul acesta de locuri învie cu adevărat prin contopirea lor cu viața din jur, atunci nu-mi mai doresc să știu ce ascund în spatele zidurilor macabre.