To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Patricia Maria Codreanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

CLEPSIDRA

Trecerea grăbită a zilelor fără tine devine obișnuită,
dar oare asta vreau?
Să se scurgă timpul ca dintr-o clepsidră fără limite,
să văd cum devin independentă și să observ cum reușesc să scap?
Sau oare fug?
Nu reușesc să mai stau pe loc,
să mă mai bucur și să mai rămân aici,
aici unde e cald și bine,
e sigur și garantat că totul curge,
și acum văd de unde venea dependența mea de tine.
Totul era mereu la fel și niciodată nou.
Schimbarea noastră nu exista,
erau doar suișuri și coborâșuri,
dar nu simțeam clepsidra cum se scurge.
Eram cu tine și mă făceai atât de tristă,
atât de fericită, confuză, nervoasă și spontană,
iar timpul îmi spunea că mă mai așteaptă,
încă puțin.
Reușind să trec peste și să privesc în față,
realizez că timpul meu nu mai stagnează.
Nisipul din clepsidră se scurge cu dispreț și mă pune să aleg:
Dacă nu reușesc să devin cine mi-am propus?
Dacă nu o să pot să îmi îndeplinesc dorințele?
Dacă singura mea scăpare vei rămâne tu?
De ce mă tem de nou și sunt terifiată de decizii?
Nu-mi dai pace și nu mă lași să zbor,
gândule gri,
transformă-te în alb și ajută-mă să privesc cu bucurie către tine,
cu speranța care mi-a fost răpită.
Îmbrac-o în senin și adu-o înapoi.
Urmează să fiu doar eu,
ceva nou care îmi dă speranță.
Dar nuanțele inestetice pătrund în finețea viitorului
și îl fac să pară greu.
Optsprezecele meu nu era frica de final a adolescenței,
terminarea poveștii noastre ciudate și dureroase,
ci teama de început nou,
frisonul care mă cuprinde
când mă gândesc că totul se poate repeta cu altcineva,
cu altceva.
Totul devine serios acum,
iar clepsidra mea nu va mai sta pe loc.


O SĂPTĂMÂNĂ ȘI NIMIC

Număram azi, în gândul meu prin care te pierd,
zilele cum trec fără interes.
Mă trezesc și mă gândesc: unde am ajuns?
Dar nu noi, pentru că nu mai suntem.
Unde am ajuns eu?
A fost bine, oare, că nu te-am ales de data asta?
Sau am fost egoistă?
De ce sunt așa de bine și de ciudat simultan,
dacă am făcut-o prima oară pentru mine?
În momentul în care confund iubirea cu nevoia
și când simt că nu mai sunt întreagă,
când partea din mine care ești tu nu mai e aici...
Trebuia să mă las plutind prin tine
și să ne aleg iar pe noi?
Dar totuși... 7 zile și nimic?
O săptămână și ceață.
Pe unde să te mai caut dacă nu-mi arăți un drum?
De ce să vin înapoi, dacă nu-mi arăți că vrei,
dacă nu-mi comunici că ți-e dor,
că simți lipsa acută de mine și de prezență,
de simplul fel de a fi?
Dar mereu a fost și va fi după certuri,
după nelămuririle noastre infinite,
când cuvintele care trebuiau spuse când mă priveai,
care acum plutesc printre rupturile dintre noi,
din păcate nu au mai fost și s-au pierdut.
Nu le mai poți lua înapoi acum,
când e devreme, dar mult prea târziu...
Cum să te mai cred când îmi vorbești de „noi”?
7 zile și nimic...
Zero semne și lipsa de reacție
care mă face să mă-ntreb: cum poți?
Și ce te face să fii așa?
Cum îmi poți reproșa că nu vin lângă tine,
dacă atunci când îmi dai ocazie, mereu lovești?
De fiecare dată dai fără milă prin vorbe,
le arunci în mine fără rușine și ezitare,
ca mai apoi să mă suni plângând, cerându-ți scuze.
Cât să mai stau?
Nu mai vreau. Pot, dar mi-a ajuns
incertitudinea ta și felul tău de a fi prezent și absent.
Ești lângă mine sau împotriva mea?
Vrei să mă ridici sau să mă cobori,
până când nu o să mă mai pot ridica?
Îmi vrei binele sau răul,
pentru a veni înapoi la tine?
De ce vrei să pari a fi rezolvarea problemei
și poarta mea de ieșire,
gura de aer și oaza de liniște,
când de fapt ești motivul pentru care eu nu mai știu?
Tu mă faci să mă pierd,
ca să mă poți pune la loc,
doar ca tu să vii înapoi,
asamblându-mă exact așa cum îți place:
slabă și supusă,
tăcută și ascunsă —
exact inversul a ce vreau să fiu și a ce sunt.
Mai bine, totuși, acum,
când e din nou liniște între noi și doare.
E acută, dar zgomotoasă și o pot auzi des.
Dar e mai bine pentru mine,
pentru a reuși să fiu ce vreau de atâta timp:
O săptămână și nimic.


NU MAI EȘTI

Noaptea mea devine grea,
Întunericul ei iese prin razele dimineții
Și tu vii împreună cu ele spre mine.
Alergi continuu după noi,
Ți-e frică să nu ne scapi iar printre degete,
Ți-e teamă, dar nu ești deranjat sau grăbit,
Speriat că povestea dorită este acum realitatea.
Tu știi că eu te aștept tot aici,
Fuga se termină pentru că noi suntem iar
Și continuăm să fim și să simțim până totul e limpede
Prin simplul fapt de a fi.
Dar tu nu mai ești acum ce ai fost odată,
Nu mai ești liniște și iubire,
Înțelegere și căldură,
Soare și râs, sau dorință și curs...
Ești o simplă amintire.
Oare știi de ce ți-am dat drumul?
Oare știi cum am reușit?
Oare te-a interesat cum am putut?
Rămâneai sau te duceai,
Deci am încetat să sper și mi-am deschis, plângând, ochii,
Obosită și sătulă de tine.
Am pus capul pe pernă nopți în șir sperând că o să te văd iar,
Până când n-am mai făcut-o.
Am fost ruptă în bucăți,
Lăsată în urma ta cu rănile deschise,
Dar tu n-ai fost acolo să le pansezi,
Așa că le-am uns cu dor și absență.
De ce nu se vindecau mai repede prin dorința uitării?
Am uitat cum mă priveai,
Cum mă atingeai,
Cum mă căutai,
Cum mă doreai și cum îmi vorbeai.
Dar sarea n-a mai fost pusă pe urmele lăsate, și au trecut.
Când?
Când am văzut că pot fără tine,
Când am văzut că sunt mai mult
Decât o simplă extensie a iubirii pentru tine.