To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Raluca-Alexandra Satala participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Constanța, România și are 26 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Fragmentarium

În haos ontic, rătăcea tăcut,
Cu chipul ars de iluzii recursive,
Un om ce-și frângea dorințele difuze
Și-n sufletele altora s-a pierdut.

Căra în piept un fel de Paradis,
Sublim, dar efemer precum o rugă,
Și fiecare zâmbet îl usucă 
Când dăruia, simțea că e ucis.

Își decupa din sine universuri,
Lăsând în urmă goluri, transparențe,
Le presăra cu tandre reverențe
Și sufletul i se scurgea în versuri.

Trăia sub crusta unei agonii,
Tăcerea lui vibra în disonanțe,
Cuvintele-i erau ca rezonanțe
Scrise într-un jurnal de empatii.

În el se contopea un purgatoriu,
Cu gânduri care nu se mai rostuiesc,
Un Dante singur, fără îngerest,
Străbătător prin labirint notoriu.

Oferise tot, chiar și ce n-avea,
Cu gesturi pline de iluminare,
Dar nimeni n-a păstrat vreo amintire
Din ce cu inima-i curată dăruia.

Spera că într-o zi va fi iubit,
Că-n oameni va găsi o mântuire,
Dar fiecare suflet ce-a primit
I-a smuls din piept întreaga lui trăire.

Azi e ecou în propria-i absență,
Un templu frânt în pacea neclintită —
Altruistul învins de-a sa credință,
Rămas doar rană vie, infinită.


Balada Celor Două Ceruri

Sub cupola incandescentă a astralului conflict,
Se-nfruntă Soarele și Luna, veșnic în antiteză,
Pe câmpuri de lumină și întuneric restrict,
Se țese o legendă în mistică sinteză.

Ziua, oamenii-s arbori, cu frunze în extaz,
Fixați în fotosinteză și visuri heliace,
Dar noaptea, metamorfic, le cade vechiul crez
Și umblă printre umbre cu gesturi hieratice.

Stelele, coborând din sfera lor de chihlimbar,
Devin balerine cu siluete epurate,
Învârt spirale clare în ritmul solar
Al inimii umane — misterioase, dublate.

În vortexuri de vise, dansul se repetă,
O simfonie tainică, între destin și vânt,
Luna le-mbrățișează în lumină discretă,
În timp ce Soarele suspină în amurg crunt.

Copacii se-nfioară când razele se nasc,
Din frunzișul lor curg metafore solare,
Ei plâng cu seva lor, într-un ritual fiasc,
De dorul nopții blânde și umbre stelare.

Pe bolta milenară se-aprind hieroglife,
Scrise-n constelații, în pulberi de comete,
Se luptă-n taină umbrele nocive
Cu haosuri subtile, sonore, dar discrete.

Oamenii, dansând, sfidează separarea,
Pașii lor deschid o lume interzisă,
Punți efemere unesc depărtarea
Într-o coregrafie aproape divină și închisă.

Și așa, continuă veșnic acea rivalitate,
Ca un poem uitat, dar viu în eter,
Iar stelele-balerine — fragile, imaculate —
Scriu legendara pace, cu pași de mister.


Oglinda Siderală a unui prizonier

Te-am căutat în toate celulele cerului negru,
Dar m-am făcut singur prizonier,
Din iubire cu stelele n-am rămas integru
Și am rămas mereu singur harponier.

N-am reușit să prind lumina ta,
Iar asta mi-a adus lent pieirea.
Nu m-am oprit niciodată în a cerceta
Veșnica taină a ta, strălucirea.

Harpele au acoperit ușor zgomotul,
Un văl mi s-a așezat pe chip
Nu mă mai simt fanariotul,
M-am îngropat în al cerului nisip.

Tu m-ai transformat în muritor,
Iar eu mi-am luat singur corabia,
Nu mai ești al cerului meu făuritor,
Am lăsat aripile și mi-am atârnat de suflet sabia.

Din izvoare, reci și sumbre,
Tiara de lacrimi mi-am așezat pe căpătâi,
Fugeam de ale tale umbre,
Ființa-mi se oblitera lent — suflarea cea dintâi.

Conștiința-mi arde fără mântuire,
În mine se răstoarnă vechi abisuri,
Mă las cuprins de-a umbrei mistuire,
Trecutul urlă în tăceri și scrisuri.

Mă eliberez de un ignifug supliciu,
Cu tenuitate mi-ai oferit un destin,
Dar ți-am refuzat tăcut sacrificiul,
Și-am rămas în perditie, străin.

Plutesc inert prin spații confiscate,
Cu inima sculptată-n abisuri reci,
Tu-mi murmuri vechi ecouri neformate,
Iar eu refuz să mă mai strâng în veci.