To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Robert-Andrei Petrescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Craiova, România și are 25 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Un cânt de moarte

Am pierdut al tău dulce cânt
Printre amintiri, cu sufletul frânt
Fragilă și palidă, cu cearcăne grele
Te mai văd doar în visele mele

Și umbra ta apare, fugară și rece
Din orice colț, ea mă privește
Eu plin de durere, mă uit la trecut
Încerci să-mi șoptești ca timpul e pierdut.

Lacrimi de dor se scurg, mărgele străine,
Pe obrajii goi, ca ploaia pe ruine,
Mă prăbușesc în tăcere, lumea e pustie,
Amintirea ta a rămas singura bucurie.

Prezența ta blândă, acum doar o fantomă,
Îmi bântuie gândurile, cea mai frumoasă dramă,
Sufletul meu e o rană deschisă, sângerând,
Pe care nicio alinare nu o poate schimba curând.

Îmbolnăvit, de agonie și de singurătate
Încep să cred că tu îmi vorbești în șoapte
Că tu erai a mea menită jumătate
Care mi-a fost furată într-o liniștită noapte

Fără tine, timpul pare că s-a sfârșit,
Și fiecare clipă e un suspin prelungit,
Rămân să îți caut chipul în fiecare vis,
Sperând să te regăsesc , dar viața ne-a prezis
Că ne vom despărți, când tu încet te-ai stins.


Refrenul meu divin

Femeie cu zâmbet dulce, ca razele-n amurg,
Cu glas de primăvară și suflet tandru, pur.
Ochii-ți lucesc ca stele ce joacă pe câmpii,
Părul ți-e val de aur, unde se scaldă zorii.

Mergi lin, ca adierea ce mângâie ogorul,
Și inima-ți tresare ca floarea sub izvorul
Ce știe să aline și setea, și tristețea,
Căci tu, fată dragă, ești însăși frumusețea.

În vorbe porți lumină, în gând ai numai dor,
Ca raza ce-n amiază mângâie un fir de nor.
Când râzi, în jur s-aprinde o blândă sărbătoare,
Ești vis ce n-are seamăn, ești cântec și splendoare.

Tu ești senin de toamnă, cu frunze în priviri,
Și fiecare clipă cu tine, e elicsirul fericirii.
Chiar și tăcerea ta vorbește despre noi,
Despre iubiri ce-n taină se nasc din amândoi.

Ești melodia vieții, refrenul meu divin,
Pe portativul serii, tu-mi cânți destinul lin.
Și dacă-n altă lume am fi fost desen,
Tot te-aș fi recunoscut dintr-un etern refren.


Literatura dragostei

Ești ca o carte cu multe pagini
Ai multe capitole până la sfârșit,
Filele tale sunt ca niște spini
Nu mă lasă să văd ce ai de povestit.

Fiecare pagină din ea,mă face să mă gândesc
Să o termin sau să nu o mai citesc,
Pentru mine sfârșitul e mult mai bun
Începutul e plictisitor și lung,

Din punct de vedere vizual
Îmi vine să te citesc neapărat,
Dar nu m-a interesat
Conținutul tău bogat.

Încerc să te memorez odată
Să nu se mai întâmple ca în alte dăți,
Să mă opresc fix la cei mai important
Și să rămân cu aceeași întrebare,
Cum se va termina oare?

Și când cartea o voi termina
Și sufletul ei îl voi descifra,
Voi spune despre noi așa,
Un cititor și o carte
Reprezintă o dragoste pentru eternitate.