To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Rodion Leahu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Chișinău, Republica Moldova și are 19 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Poet fără nume

Scriu în tăcere, cu inima strânsă,
Pe margini de timp, în cărți neștiute —
Cuvintele ard, dar lumea e stinsă,
Și glasul meu piere în umbre tăcute.

Privesc către cer, dar norii mă-nchid,
Stelele cad — nu lasă ecou.
Poemele mele se duc pe-un fir schid,
Ca frunze uscate pe drumul pustiu.

N-am diademă, nici nume în cronici,
Doar gânduri aprinse-n tăcerea de seară,
Un dor care mușcă din visuri ironici,
O sete de lumi dincolo de țară.

În noaptea adâncă, mă scriu fără vină,
Pe-o pagină veche, cu margini roase,
Un nume uitat, cu rana senină,
Ce naște din umbre idei luminoase.

Și poate, cândva, în ani fără hartă,
Un suflet flămând de cuvânt va citi —
Din colțul de praf o tăcere mă iartă,
Și-n lacrima lui, am să re-nvii.


Toamnă cu tine

Mi-ai căzut în suflet ca o frunză grea,
cu tot cu ram, cu vânt, cu așteptare —
de-atunci, în mine toamna e o stea
care se stinge blând și nu dispare.

Te-aud în pașii frunzelor căzând,
e vocea ta, subțire, frântă-n vină.
Îți port tăcerea ca pe-un vers plăpând
scris într-o limbă moartă și senină.

Din tine curge aur și pustiu,
și eu îl beau, cu gura mea de piatră.
Iubirea ta — un cântec prea târziu
ce mi se rupe-n tâmpla dimineață.

Nu-mi spune „nu”, nu-i timpul să-nțeleagă.
Ești toamnă. Ești cuvântul meu rostit
pe-o foaie udă, palidă, pribeagă,
ce n-a avut un nume și-a murit.

Te port pe tâmple, frunză-ncremenită,
te simt cum arzi în sângele ce trece —
ești ruginirea mea desăvârșită,
ești rana mea — și rana e prea rece.

Când dorm, te visez ca pe-un foc uitat,
un foc ce n-arde, dar încă mă soarbe.
Ce patimă de frunză m-a-nvârtit
să-mi port iubirea-n frunze moarte, oarbe?

Dar te iubesc. Și-aș vrea să nu mai știu
că timpul are moartea într-o coardă.
Mi-e sufletul un lemn târziu-târziu
pe care plouă — și tu nu te-apleci să-l ardă.

Rămâi aici, în toamnă, ne-nțeleasă,
cu frunza ta bătând sub pielea mea.
E prea târziu să pleci. E prea frumoasă
iubirea care n-a fost niciodată .


Neștiuta mea iubire

Te văd trecând — lumină fină,
Prin zori cu pași melancolici, moi,
Dar tu, cu inima străină,
N-auzi cum taci, adânc, în noi.

Privirea ta — o carte veche,
Ce se deschide doar din vis —
Și-n paginile-i fără pereche
Arde un dor neînțeles, aprins.

Te-aștept tăcut, ca o fântână
Ce-așteaptă cerul să se frângă,
Dar tu pășești cu fața-n lună
Și nu simți flacăra ce plânge.

Cuvântul tău e ca o liră
Pe care n-o atingi spre mine,
Iar eu mă strecor, ca o miră,
În umbre-adânci și în suspine.

Ah, dacă doar o clipă, poate,
Ți-ai ridica privirea lină,
Ai înțelege că în spate
Port un altar de dor și vină.

Dar nu-i nimic... rămân cuminte,
Ca vântul ce nu-și cere dreptul,
Și-n visul meu, pe-o pagină sfinte,
Te port în taină... ca regretul.