To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ruxandra Crișan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Arad, România și are 27 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Aur indian

Început de iarnă, dar cerul pare senin și auriu,
Forme ce lasă umbre negre se strecoară
Împreună cu Soarele – își joacă dansul diurn,
Iar aurul din aer privește blând și nemișcat.

Început de iarnă, dar eu găsesc Soarele fierbinte,
Din colțul templului meu se-aud descântece
Pe care Marele Auriu le rostește celor care ascultă
Și nu-și poartă urechile astupate de-atâta nor.

Început de iarnă, iar aerul cald mă mângâie,
Să-mi spună milenii de crezuri onirice uitate.
În brațele solstițiului, căutam ieșire spre lumină,
Iar minutele deveneau eterne drumuri către sine.

Început de iarnă, iar eu te-am reîntâlnit,
Ca să-mi învăț lecția adânc îngropată,
M-am cufundat în vis lucid și descusut,
Și mi-am amintit brusc, în reverie,
Cum aurul curgea din noi, într-o altă viață.


Nisip auriu

Cu inima obosită și mintea-n afazie,
Purtând zeci de suflete pierdute-n silueta mea istovită,
Privesc marea cum încă-mi șoptește să te caut
În firul de nisip, ascuns în adâncul inert al negrului gigant.

Să fie vara marele grăitor al ochilor pierduți în albastru?
Ori verdele uscat sub bătaia arzătoare a soarelui?
Când anotimpul se stinge, mai moare o viață onirică,
Iar marea-și închide porțile, cât timp ochii se-nvelesc în pleoape grele.

Rămâi cu mine, dulce muză ce mi-ai fost un veac,
Veac risipit într-o clipă, când ne-am oglindit,
Și ne-am regăsit în dorul de casă al adâncurilor tăcute,
Ce ascundeau călăreți cu armuri și cântece de sabie.

Zeii ne-au unit într-un neptunic amar,
Cu aripi ce se scufundă odată cu luptele regale,
Căci și ochii tăi mi-au fost, pentru o clipă de eternitate,
Firul de nisip ce-am crezut că mă duce către mal.


Ușa durerilor

Am deschis ușa în zeci de fapte păcătoase,
Lacătul, drept Cerber, își caută tacit iertarea,
Cu urechea aplecată spre incurabilul tiran,
Îmi cer iar voie să mă dau la o parte.

Cuvintele-s reci, iar scăparea pare-ndepărtată.
Sufletul îmi recită canțonete vechi și neuitate.
În gând, e liniște sinagogică,
Ce parcă nu-și găsește testamentul.

Aștept iar clopotul ce mă clatină din inerție,
Iar Cerberul își scoate cojocul de noapte timpurie,
Căci știe că ușa celor o mie de catarge doborâte
Încă-și face casa să se clatine-n ecou.

Ecouri vechi, ce încă timpul nu le-a izbăvit,
Le trec cu fiecare ușă larg deschisă,
Iar cu inima rămasă, îmi căut orbește ochii
Să mă lase să văd monstrul pitit după vizor.