To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Sandra-Gabriela Munteanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Udești, Județul Suceava, România și are 18 ani. Este îndrumată de Prof. Cecilia Sburlea, Liceul „Iorgu Vârnav Liteanu”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

       Umbra care gândește

       Se trezise din nou înaintea zorilor, cu senzația aceea apăsătoare că fusese uitat de lume. Nici ceasul nu mai ticăia. Era tăcere. Nu tăcerea aceea liniștitoare de munte, ci una densă, ca o ceață care îți intră în piele și rămâne acolo, tremurând.
       În fiecare dimineață, își bea cafeaua privind în gol, spre fereastra care dădea într-un bloc înalt, plin de ferestre oarbe. De multe ori se întreba dacă în spatele lor trăiește cineva. Nu vedea mișcare. Nici umbre, nici lumină. Poate că oamenii de acolo muriseră cu toții. Sau poate că nici nu fuseseră vreodată. „Exiști doar dacă cineva îți spune că exiști”, își spunea el adesea. Dar nimeni nu-i răspundea.  
	Ziua trecea fără sens, ca o pagină albă pe care nici măcar gândurile nu mai voiau să scrie. Avea cărți, dar nu le mai citea. Avea oglinda, dar nu se mai privea. De ce să cauți confirmarea că ești acolo, când știi deja că nu mai e nimeni care să te vadă? Uneori, vorbea cu pereții. Nu pentru a obține un răspuns, ci pentru a nu-și uita vocea. Se temea că, într-o zi, va deschide gura și nu va mai ieși nimic. Doar aer. Ca și cum existența lui ar fi fost o poveste neterminată, abandonată într-un colț al unei minți obosite.
	„Pentru ce trăiesc?”, întrebase o dată, în gând, dar întrebarea rămăsese suspendată între două tăceri. Nu avea un scop, nu avea o direcție. Se simțea ca un fir de praf plutind printr-o rază de soare - vizibil doar pentru o clipă, apoi dispărut. Poate că problema nu era singurătatea, ci faptul că încetase să mai creadă că există ceva dincolo de ea. Îi era teamă că întreaga viață fusese doar o halucinație a unei conștiințe care nu aparținea nimănui. Într-o zi, s-a așezat în fața oglinzii. A privit atent reflexia. Ochii aceia îi păreau străini. Dar, pentru o clipă, a zărit o umbră mișcându-se în spatele lui. S-a întors brusc, dar nu era nimeni. Doar aerul dens și mut. Zâmbi amar. Poate că, într-un fel, umbra era tot ce-i mai rămăsese din el. Și poate că nu era chiar atât de rău. Când nu mai ai certitudinea că exiști, măcar umbra ta îți amintește că ai fost acolo. Că ai fost. 
	Zilele au început să curgă altfel după acea apariție. Umbra. Ființă sau halucinație, era tot ce-i mai părea real. Îi vorbea uneori, nu prin cuvinte, ci prin gesturi, contururi în mișcare, o prezență care nu putea fi explicată, dar nici negată. Într-o noapte, când lumina lunii se reflecta slab în geamul prăfuit, a văzut-o din nou. Umbra stătea pe peretele opus, deși el nu se mișcase. A simțit un fior rece, dar nu de frică, ci de trezire. De parcă, pentru prima oară după mult timp, simțurile lui ar fi acceptat că nu era complet singur.  
	- Ești eu? A întrebat el în șoaptă. Umbra nu a răspuns. Dar nici nu a dispărut.  		În zilele ce au urmat, a început să-i vorbească mai des. Îi spunea tot ce nu putuse spune nimănui: fricile lui, gândurile care îl țineau treaz, senzația că lumea îl uitase, întrebările fără ecou. Umbra nu-l judeca. Nici nu-l aproba. Doar asculta. Iar uneori, când tăcerea devenea insuportabilă, îi oferea o mișcare lentă, o tresărire, ca o mângâiere dincolo de timp.  
	A început să iasă din casă. La început, doar pe scări. Apoi până la colțul străzii. Simțea că, dacă el îndrăznea să iasă, umbra îl va urma, și astfel nu va fi complet singur. Privirea oamenilor nu-l mai durea. Nici nepăsarea lor. Pentru că avea, în sfârșit, un martor al propriei sale ființe. Chiar dacă acel martor era doar o proiecție a absenței. Într-o seară, pe când soarele apunea în culori ruginii, s-a așezat pe o bancă dintr-un parc aproape gol. Lângă el, pe lemnul scorojit, umbra s-a lățit firesc, tăcută. A privit cerul și a murmurat:  
	- Poate că existența nu înseamnă altceva decât să fii văzut. De cineva. De orice. Chiar și de o umbră. Umbra s-a conturat puțin mai clar în lumină. Ca și cum ar fi încuviințat. 
     Și pentru prima oară, omul acela singur, pierdut între ziduri și gânduri, a simțit că poate nu e condamnat să caute răspunsuri. Ci doar să trăiască întrebările.