To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Ștefania Andrei participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Voce fără chip

Atâtea voci care vorbesc,
Doar una nu o regăsesc.
E timidă și grijulie,
Aproape pot să o deslușesc.

Doar murmură de durere...
Ce să vezi?
Poate e groasă sau subțire...
Cui i-a păsat de a rămas fără glas?

Păsări zburătoare,gânduri-nălțătoare,
Unde ai plecat,tu,voce fără chip?
De ce te aud șoptind
Într-o lume de neclintit?

A mea strigare îți va fi călăuză,oare?
Sau poate o chinuită încercare...
Nu mă lăsa cu gândurile frânte
Și cu toate dorințele plăpânde .

Cu ce-am greșit,oare, 
De mâinile mele n-au stare,
De zilele-s încurcate 
Și nopțile apăsătoare?

Te-am visat ,voce fără chip,
Stăteai pe o margine de chin.
Ai căzut în gol,nu te-am putut prinde...
Mi-a fost dor,negrul țin minte.

Înfiorarea o simțeam,
Singurătatea o regăseam.
Totul era uitat,
Doar eu cădeam.

Cădeam,cădeam în gol...
Cale de întoarcere nu era,doar cuvinte împrăștiate.
În întunericul greu,
Doar eu mă auzeam vorbind.


Nu vorbești cu mine, așa-i? 

Nu vorbești cu mine,așa-i?
Ai impresia că mă lași nemuritoare?
Orice petală moare.
Nu uita,cale de întoarcere n-are.
Uită-te,uită-te sus
Și spune-mi sincer:
Mă mai iubești,
Când inima nu minte?

Totul e un haos,
Dar măcar te am pe tine,
Ființa mea de porțelan ,
Aripile mele de cristal .
Flori vii te compătimesc ,
Ochi azurii te însoțesc.
Unde-i a mea lume,
Când ești aici,sub privirea lunii?

Ești aici,dar tăcut,
Ești ca un nor,înainte de potop.
Te strig,dar nu răspunzi.
Oare ce am făcut?
Unde-s toate trăirile mele?
Unde-s toate harurile mele?
Mi-e frică că-ți le-am oferit 
Și n-am cum să te mint.

Nu te mai recunosc ,
Dar nici nu te cunosc.
Privirile ni s-au intersectat 
Și,brusc,am uitat.
“Cine esti?”,am șoptit,
Dar tu nu m-ai auzit.
Te uitai la stele...
Dar ce mirare,totul era limpede și întunecat.

“Cuvintele sunt doar un pretext,te orbesc,
Nu lăsa inima să-ți asculte vorbele blânde,
Și ea să sufere,să te chinuiască ,să te spulbere.
Temerile ei devin povara ta și așa apare sfârșitul .“
Vorbele erau reci,la fel și privirea lui.
“Nu înțeleg”, i-am răspuns.
Dar el plecase,
Nu lăsase nicio secundă să-l aștepte .

Singură eram,
Când nu știam ce să fac.
Ce tocmai se întâmplase,
Sau poate erau vise neputincioase?
Totul se cutremura 
Când am înțeles privirea ta,
Rece ca gheața ,dar blândă ca mama.
Totul era clar,focul a încetat.

Poate așa-i să trăiești ,
Poate așa-i să iubești,
Cum infinitul e etern
Așa-i și sufletul:calea .
Luna răsare din nou,liniștită.
Aripile mi-s întinse.
Așteaptă-mă ,zbor acum spre tine,
Iubirea mea infinită .
Și dacă aș uita
Cum mă priveai aievea,
Speranțele mele ar eșua,
Dar...nu erai real.
Te am iubit,te iubesc,
Dar tot ca o ființă trăiesc,
Plină de regrete și bucurie,
Nu uita cine ți-a dat culoare.

Viața ți-am dăruit-o,
Acum scrii-o în cuvinte.
Ce ți-am dat eu ție,
Va rămâne o amintire .
Și zburând,te-am văzut
Inima mea cutremurătoare...
Raza a cărui destin l-am rupt.
Te iau de mână și te duc acasă .


Ce mi-ai făcut tu, Lună?

Ce mi-ai făcut tu,Lună?
Nu mai pot vedea.
Te învinovățesc pe tine
Că nu mai am pe altcineva .
M-au lăsat toți ,
A nimănui, 
Doar cu o fărâmă de praf de stele...
Acum,un străin,un călător.

Cu pantofii mei de lac
Pe covorul tău curat,
Unde m-au adus
Acele vise plângăcioase,
Acele mâini care-mi erau casă?
Orbita ți-am dăruit-o,
Inima ți-am oferit-o.
De ce nu mă duci acasă,
Cu aripile tale,în goană?

Mama îmi era totul
Și tata, dorul.
Amintirile-mi erau lumina,
Și visele, călăuza.
Acum te am pe tine,dragă Lună,
Dar mi-e frică să-ți povestesc...
Că tu niciodată n-ai fost acasă,
Ci doar o teamă.

Știam că într-o zi voi ajunge la tine,
La tot ce am visat vreodată.
Dar mâinile tale sunt reci,
Trupul mi-e gheață.
Așa-i să trăiești într-o lume a ta?
Unde nimic nu-i clar,
Mintea-mi e încețoșată 
Și drumul, palid.

Lună, oh, Lună...
Sper ca atingerea mea de gheață 
Să te îmbuneze și trimite-mă acasă.
Nici lacrimile nu mai au putere,
S-au golit,la fel ca și speranțele mele.
Arată-mi drumul și-ți dau totul.