To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Victor Stoian participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Buftea, Județul Ilfov, România și are 32 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     ULTIMUL NEPHILIM

     Cu ultimele puteri, uriașul obosit, înfometat și însetat urcă pe stânca ce se înălța solitară din întinderea nesfârșită de ape. Încă mai simte atingerea rece și crudă a apei, în plete, în barbă, în piele, în suflet. Amintiri din viața pe care tocmai a fost nevoit să o lase în urmă îl cuprind într-o tortură barbară. Nu și-a cunoscut tatăl. Mama sa i-a spus că el este rodul iubirii dintre ea și o ființă cerească. Un înger. Sau un semizeu. O ființă care într-o zi a părăsit acest pământ; se spune că a fost înlănțuit pentru nesupunerea față de zei. Mama uriașului îi tot spunea că tatăl lui a fost liderul Veghetorilor. 
     Căci, se spune că atunci când au început oamenii să se înmulţească pe faţa pământului şi li s-au născut fete, îngerii au văzut că fetele oamenilor erau frumoase şi s-au împreunat cu ele. Astfel s-au născut uriașii, înalți, frumoși, cu părul bogat și arămiu, plini de viață și înțelepciune. Tot în acele timpuri, Fiii oamenilor și fiii îngerilor trăiau în pace, se ajutau și se apărau unii pe alții; oamenii au început să învețe de la ființele cerești toate misterele cerului și pământului – leacuri pentru boli, puterile tămăduitoare ale fiecărei plante, rostul fiecărei materii care se găsește în pământ, numele fiecărei stele de pe cer, citirea semnelor despre viitor. 
     Toți au râs de cuvintele bătrânului care, ajutat de fiii săi, a construit cu mâinile lui acea arcă imensă. Și apoi a început potopul. Au cerșit îndurare zeilor. Au vrut să urce pe arcă, dar porțile ei s-au închis chiar în momentul în care cei rămași afară și-au simțit picioarele acoperite complet de apă. Au văzut arca legănându-se în cântecul valurilor, până când a dispărut în zare. Apa a acoperit pietrele. Iarba. Copacii. Animalele. Câmpurile. Dealurile. Munții. Până când tot pământul a devenit un imens ocean.
     Își amintește cum a plutit zile întregi peste valurile aprige, care păreau niște demoni cruzi ieșiți din adâncul pământului să își înfigă colții în carnea noastră. Cerul cenușiu, din care ploaia curgea nemiloasă, părea un giulgiu. 
     Iată-l ajuns acum aici după ce furtuna a încetat, iar valurile s-au liniștit. Oare va fi totul cum a fost odată? Sau pe această bucată de stâncă își va petrece restul vieții? Un smoc de iarbă ieșea timid dintr-o spărtură în piatră. Fără să stea pe gânduri, a smuls acea iarbă și a mâncat cu lăcomie. Nu a mai mâncat nimic de zile întregi. Apa care a inundat pământul este amară. 
     Privește în jur. Apa cuprinde încă totul. Dar măcar nu mai plouă. Iar cerul este un pastel de albastru și roșiatic. Nu vede nicio viețuitoare în jur ... ba da, un porumbel alb zboară plin de speranță, într-o direcție numai de acea pasăre știută. Poartă o ramură verde de măslin în cioc. Uriașul privește atent zborul păsării. O vede ca pe o posibilă pradă. Cât de mult îi plăcea vânătoarea în vremurile de dinainte de potop! Dacă ar avea acum o suliță, ar putea-o arunca spre ea cu îndemânarea pe care, speră el, nu și-a pierdut-o. Cu siguranță, ar nimeri biata pasăre, și astfel și-ar putea asigura următoarea masă. Ar putea-o prăji pe foc. Dacă ar găsi și ceva mirodenii, cu atât mai bine. Un adevărat ospăț, în condițiile date. Dar știe că nu se va întâmpla asta. Naufragiatul se ridică brusc și își întinde brațele spre cer; este înalt, mult mai înalt decât oamenii, dar nu într-atât încât să ajungă să prindă pasărea. Porumbelul își continuă nestingherit zborul, până devine un punct tot mai mic în zare, iar uriașul se prăbușește la loc pe mica insulă de piatră, cu speranțele spulberate. 
     „Două câte două au urcat pe arcă – câini și lupi, tauri și lei, corbi și șerpi, broaște și șopârle. Și multe altele. Fiecare cu perechea sa. Însă fiii îngerilor au fost lăsați la cheremul haosului. Zeii, cu inima mai dură decât lemnul arcei, nu au avut milă pentru ființele cele mai apropiate de ei”. 
     Deodată, apa începe să facă valuri ușoare pe lângă stâncă. Uriașul privește deasupra apei. O formă cenușie, ovală, pare că se unduiește prin apă. „Un pește”, exclamă el cu speranță și deodată simte că îi revine vlaga. Bagă mâna vânjoasă în locul unde vede forma cenușie. Apucă obiectul oval și îl ridică. Nu, nu este un pește. Nu este nimic ce poate fi mâncat. Este doar o bucată de piatră. Încă un miraj de felul acesta și își va pierde mințile. „Dar stai...”, spune el întorcând piatra pe toate părțile. „Cunosc această piatră. Mama mi-a dat-o când eram copil. Aici are încrustat un desen. Îl mai pot vedea, deși apa amară l-a mai erodat. Steaua de foc de pe care tatăl meu a coborât pe Pământ. Și nava zburătoare... Care erau șansele să dau peste această piatră tocmai acum? Poate că este un semn. Poate că, de undeva, chiar de pe acea stea de foc, cei din seminția mea îmi vor auzi glasul”. 
     Da, mai există speranță. Începe să fluiere un cântec de dor de casă, auzit pe când era copil, într-un sat pe malul Eufratului. I-a rămas în minte de atunci melodia, deși nu își mai amintește prea clar versurile. 
„Cu ce am greșit noi oare? De ce s-a abătut mânia zeilor asupra noastră? Bătrânul și fiii săi, atunci când construiau arca, vorbea întruna despre răutatea și spurcăciunea oamenilor. Dar nu merităm o asemenea soartă. Suntem creația zeilor. Ei ne-au înzestrat cu rațiune și sentimente și ne-au dat libertatea de a face ceea ce vrem. Da, unii au ales să facă lucruri rele – să mintă, să fure, să își asuprească semenii, să ucidă. Și multe alte nedreptăți. Da, au fost mulți oameni răi pe pământ. Dar tot oamenii și-au creat legile pentru a-i pedepsi pe pământ pe răufăcători. De ce trebuie distrusă toată rasa omenească, împreună cu fiii îngerilor? Zeii ne-au dat libertatea de alegere. Iar libertatea de alegere înseamnă și riscul de a greși. Iar oamenii acționează pe baza dorințelor, instinctelor, îndoielilor, speranțelor cu care au fost înzestrați. Nu am fost perfecți, nu am fost animale, nu am fost sculptați din lemn. De ce tot ei ne pedepsesc pentru că acționăm în baza alegerilor noastre? De ce nu ne-au creat direct cu sfori legate de membre, cu care să ne manevreze ca pe niște banale marionete? Ce rost are libertatea dacă suntem distruși pentru greșelile făcute? Și oare binele și răul nu vor exista în continuare, chiar dacă omenirea o ia de la capăt? Dacă tatăl meu a căzut nu din slăbiciune, ci din iubire pentru oameni? Căci el și-a legat, prin jurământ, soarta sa de cea a muritorilor. Și pentru asta a plătit. Iar eu, fiul lui, sunt acum mărturia acestui blestem”.
	Nu poate să adoarmă, deși o oboseală cruntă îl încearcă. Se gândește la toți frații și prietenii pe care i-a pierdut. Vede disperarea și moartea din chipurile lor acoperite de apele dezlănțuite de capriciile zeilor. „Și Elda... draga mea Elda... te-am iubit de când te-am văzut prima oară dansând la acea petrecere. Nu am apucat să îți spun cât de mult te iubesc. Aș fi vrut să îmi fii iubită, soție. Regret că am tot amânat să îți spun și nu mi-o voi ierta niciodată. Dar de acum, în această viață, știu că nu te voi mai vedea. Nu voi putea simți niciodată căldura îmbrățișării tale sau dulceața buzelor tale. Acum din trupul tău se înfruptă nisipul sau chiar nemilosul Leviathan. Doar amintirea chipului tău senin îmi va mai alina singurătatea zilelor ce mi-au rămas”. 
     Da, singurătatea este tot ce i-a rămas. Apucă de jos o pietricică și o aruncă în apă. Cercuri cristaline se formează de îndată, într-o cadență revelatorie. „Asta este viața și istoria. Un lung șirag de cercuri care se repetă la nesfârșit, până când liniștea se va așterne”.  Se apleacă și atinge apa cu mâna. Atingerea apei și-a pierdut ostilitatea din timpul potopului; pare că s-a mai îmblânzit – ca o ființă care și-a domolit furia.
     Potopul a luat atâtea cu el... dar nu și amintirile din vremurile de demult.
     Se ridică în picioare. Trupul înalt îi este slăbit, iar pletele lungi și bogate și barba aspră și deasă poartă povara deznădejdii și amintirilor de altădată. Privește apusul de soare și începe din nou să fluiere. Același cântec pe care îl știe. O roată argintie se ivește pe cerul închis. Nu știe dacă este aievea sau doar o părere. Dacă e doar o stea sau Veghetorii i-au auzit chemarea.
     El este Fiul lui Semiaza. Ultimul nephilim a înfruntat mânia zeilor, furtuna și apele învolburate și a supraviețuit. Acum își așteaptă izbăvirea. 

Mai 2025