To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Alexandra Elena Nagîț participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Slobozia, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

I.	Pentru totdeauna a durat prea puțin

Am avut atâta dragoste de oferit,
dar el n-a vrut-o.
A vrut doar ce nu eram,
ce nu-i puteam da,
o iluzie.

Am fost ultima pe fiecare listă,
ca un loc rămas liber la final,
pentru când celelalte dispăreau.

A fost ca un spin înfipt adânc
de la fiecare trandafir primit.
Eu vedeam doar petalele,
nu spinii care mă înțepau când le țineam.

Mi-am spus că viața mea
nu se poate sfârși așa.
Că nu pot să mă prefac.
Tu exiști,
iar durerea mea îți poartă numele
în toate cele patru camere ale inimii.

Pentru totdeauna
a durat prea puțin pentru mine.
Acum ea are acel „pentru totdeauna”
pe care mi l-ai promis
cu ochii închiși.

Aș fi vrut măcar o dată,
un timp, oricât de scurt,
să fiu universul tău.
Dar se pare
că niciodată nu voi afla
cum e să fiu aleasă.

Prezența mea
n-a făcut sufletul tău să zâmbească.
Doar să tacă.
Iar tăcerea doare
mai mult decât un adio.
   

II.	Cu ochii închiși

În ochii tăi era tot,
mai puțin iubire.
Mi-aș fi dorit, pentru prima dată,
să nu-i mai văd vreodată.
Erau așa reci...
Oare așa au fost dintotdeauna?

Te-am iubit cu ochii închiși.
Poate de asta
n-am văzut ce ești cu adevărat.
Dar îi mai deschideam, din când în când,
sperând că poate atunci
voi fi iubită.

Și de fiecare dată
vedeam mai clar:
cineva care nu m-a ales niciodată.
Doar sfârșitul,
din ce în ce mai aproape.

Mi-a promis o eternitate 
și a plecat la primul hop.
Un diavol cu ochi frumoși
și buze care știau doar să mintă.

M-am întrebat de mii de ori
dacă vina a fost a mea
că am crezut în povești
și în priviri care n-au spus niciodată adevărul.

N-a fost o iubire,
a fost o iluzie între două bǎtǎi de inimǎ,
între o promisiune
și un „adio” nemeritat.

Poate că a iubi cu ochii închiși
înseamnă a vedea
prea târziu.



III.	Am plecat

Am plecat
după doi, trei,
sau poate patru ani.
Am pierdut șirul
în atâtea speranțe,
așteptări,
frustrări.
Dar am plecat.

Mi-am spus că plec pentru liniște —
dar, în tăcere,
fugeam să nu mă mai pierd.

Și pe drum,
am găsit o altă persoană.

Avea ochii mei,
dar nu se mai uitau în urmă.
Vocea mea,
dar nu mai cerea să fie auzită.
Inima mea ,
încă rănită,
dar învățând
să bată și fără ce-i lipsise.

Mi-am dat voie să mă regăsesc,
să mă descopăr
și să las în urmă vocile
care mă țineau pe loc —
ca un tigru ținut în cușcă,
umbrit de propria lumină.

Dar m-am ridicat.
Fără promisiuni,
fără iluzii.

Nu mai accept jumătăți
când eu sunt întreagă.

Nu mai vreau povești
care încep cu „poate”
sau cu „noroc”
și se termină cu
„nu ești aleasa”.

Mi-am construit un loc
numai al meu 
curat, sincer,
în care m-am întors
la mine.

Am plecat
crezând că e un sfârșit.
Dar am descoperit
că era, de fapt,
un început
ascuns.