To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Gabriela Gutiera Moldovan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Lopatnic, Edineț, Republica Moldova și are 52 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Puii de mame

Pădurea era liniștită. Viețuitoarele își vedeau de treburi prin gospodăriile lor. Veverițele alergau în sus și în jos, scuturându-și blănițele după o iarnă lungă. Gândăceii mari și mici își lustruiau tunelurile, lăsând să intre aerul proaspăt de primăvară și razele soarelui. Ursului, demult, îi trecuse supărarea pe vulpe și își construia viziuna în vecinătate; o căptușea cu frunze de arțar și flori de romaniță, să aibă somnul mai dulce, în timp ce sus, în crengi, albinele îi pregăteau mierea, să nu mai fie tentat să bage coada-n baltă, că și așa i-a rămas doar un ciot. Și tot așa, fiecare trebăluia cât e ziua de lungă. Greierașul Viorel le cânta tuturor, de răsunau strunele până-n valea cu izvoare, acolo unde puii mari și mici ai viețuitoarelor obișnuiau să se joace între ei.
Dintr-o dată, peste vale a venit o furtună cum nu s-a mai văzut: cerul s-a întunecat, norii se băteau cap în cap, sărind scântei și fulgere. Vântul smulgea copacii din rădăcină, iar ploaia a început să cadă ca și cum s-ar fi spart cerul. Din stânca de sub pădure se rostogoleau la vale bolovanii, împinși de apa ce curgea șuvoi. Doar în câteva clipe, liniștea și frumusețea locului de altădată s-a transformat în locul groazei. Puii, care până acum, bucuroși, se jucau fără să cunoască pericolul, au fost prinși între pietre, în nămol.
Lupoaica, cea pe care mulți o vedeau rece, cu ochii ca două tunele în care nu se vede capătul, era, totuși, mamă — dar puțini înțelegeau asta. Stătea în vârful dealului, neștiind cum să le vină în ajutor, pentru că apariția ei nu le-ar fi inspirat prea multă încredere.
Atunci a ridicat capul și a urlat lung. Nu era un urlet de teamă. Nu era un urlet de vânătoare.
Ci un urlet care spunea, din toată ființa ei:
— Auuuu! Ajutoooor! Auuuu!
Și, imediat după acel urlet, s-au auzit primele voci. Rândunelele au zburat în grabă să vadă ce s-a întâmplat.- Cip-cip -cip!  Ce necaz? Văzând puii prinși în capcană, i-au asigurat că vor veni în ajutor toți, doar să aibă încredere în ei și în cei din jur. Să fie siguri că nu sunt singuri. Rândunelele au zburat repede să ducă vestea în pădure. -Cip -cip -cip! Ajutor!
Ciocănitoarea Tâmplărița a venit imediat:
— Până zburați pe deasupra pădurii, eu o să bat din copac în copac, să trezesc fiecare ființă mică. Uneori, cel mai mic ajutor poate fi decisiv.
Și a început să zboare din copac în copac și a început să bată tare:
— Ci-oc! Ci-oc! Ci-oc!  Pu-pu-pu!
Puii sunt în pericol! Treziți-vă!
— Vino, bufniță! Vino, ariciule! Vino, căprioară! Vino, veveriță!... E nevoie de voi!
Bufnița cea înțeleaptă, care stătea ascunsă în scorbură, a deschis ochii și a întrebat cu mirare:
— Ce s-a întâmplat? La mine e vremea pentru vis...
— Nu-i timp de vis, e nevoie! Puii sunt prinși în nămol și plâng de teamă. Au nevoie de ajutor, de mângâiere, de speranță! Va fi nevoie de tine la noapte. Trebuie cineva să fie lângă ei, să nu le fie teamă de întuneric.
— Aoleu, ce nenorocire! Eu voi merge să le țin de urât până vin ceilalți. Poveștile sunt uneori mai calde decât orice pătură. Merg să-mi anunț prietenul de noapte, aricelul Acușor.
Și așa, vestea alerga dintr-un cioc în altul, dintr-o ramură într-un lăstar.
Cioc-cioc! Pu-pu-pu! Trrrr-trrrr!
Toată pădurea forfotea.
— Bulinica! Bulinel! – mama buburuză își striga puișorii.
— Da, mami, suntem aici! Nu am pățit nimic. Nu am ajuns în valea cu izvoare să ne jucăm. Zăbovisem în poiană, admirând ciupercuțele care au crescut după ploaie.
Mama buburuză și-a strâns în brațe puii:
— Cât de mult mă bucur că sunteți bine...
— Noi da, dar prietenii noștri sunt în pericol. Trebuie să-i ajutăm, chiar dacă ieri eram un pic supărați pe iepurașul Scurtcodiță. Eri, de câte ori ne așezam pe câte o floare, el venea și o scutura. El avea joaca lui, nu ținea cont că ne deranjează gestul său...
— Dragii mamei, noi toți ne naștem cu diferite caractere. Pe parcursul vieții avem diferite situații și împrejurări care ne fac să reacționăm – când mai rece, când mai blând – dar când este nevoie și ni se cere sprijinul, atunci, pe cât este posibil, întindem o mână de ajutor. Hai să zburăm, să vedem cum o putem face.
— Noi suntem mici. O să intrăm prin crăpături să le spunem să aibă încredere că vor fi salvați, că nu-i vom abandona. Eu zbor spre vizuina vulpei să o anunț!
În timp ce Bulinica încerca să zboare, păianjenul Nodișor îi îngrădea drumul cu pânza sa.