To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Maria Ștefania Schipor participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Vicovu de Sus, Județul Suceava, România și are 15 ani. Este îndrumată de Prof. Cristina Eva Sauciuc, Liceul Tehnologic „Ion Nistor”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Tu ești Cerul
 
Tu ești Cerul. Veșnicie fără margini, fără drum,
Cu tăceri în care timpul moare singur și postum.
Tu te naști din neființă, zbori prin haos luminând,
Și-ți așterni pe frunte stele, ca pe-o cunună arzând.
 
Zilei dai lumina blândă, nopții, patima de gheață,
Răscolești valuri de mare, te-nalți mândru peste viață.
Și pe tine tot ce mișcă te privește cu fiori –
Ești eternul fără nume, visul palid dintre nori.
 
Dar, O! blestemată clipă, când privirea ți-a căzut
Peste-o fată ce pășea-ntr-o dimineață pe-un redut,
Părul ei – frunziș de toamnă, ochii – cer fără de ani.
Și-ntr-un zâmbet – galaxii de toate stelele vedeai.
 
Ai voit, o, cer albastru, să cobori spre chipul ei,
Să te-nalți în trupul firav și să-i furi ai lumii chei,
Să-i atingi cu tunet sânul, să-i aprinzi sufletul clar
Cu un fulger smuls din soare, dintr-un miez amar și rar.
 
Și-ai trimis cuprins de doruri, trăsnet lung și nepătat,
Ce-a străpuns ca o săgeată trupul dulce și curat.
Ai iubit-o ca-n poveste, dar cum numai Cerul știe:
Cu un dor ce-arde ființa și o schimbă-n veșnicie.
 
Ea zâmbea… și-n clipa aceea, cerul s-a făcut mormânt,
Fulgerul i-a frânt ființa, trupul ei – țipăt de vânt...
N-ai atins-o ca un înger, ci ca un blestem căzut,
Și-n iubirea ta divină, ai ucis ce-ai cunoscut...
 
O, nemărginire oarbă, ce-ai voit să fii pământ,
N-ai știut că o privire poate fi un legământ?
Ai iubit-o ca un zeu — dar din dar ai dat sentință,
Și-ai lăsat pe lume rana — scrisă-n stele, scrisă-n ființă.
 

Ploaie
 
Plouă. E ploaie fără margini, e furtună,
Și cerul greu se rupe-n lacrimi care sună.
Un tunet varsă timpul peste-o lume istovită,
Și clipa cade-n noapte, cu aripa rănită.
 
Privesc spre cer — și plânge. Norii-și storc durerea,
Cu sânge de-ntuneric ce spală și tăcerea.
Se zbate-un vis în aer, zdrobit sub tropot viu —
Și parcă plouă veacuri în sufletu-ți  pustiu.
 
Privesc spre pământul ce devine o mare,
Lumină stinsă-n valuri, cu gânduri călătoare.
Se-nalță în tăcere un cântec fără glas,
Ce-n undă lin coboară și curge fără pas.
 
O mare tăcută, cu valuri moi, stinghere,
Ce mângâie dureri ce nu cer mângâiere.
Acolo, în adâncuri, o inimă se-nchide,
Și timpul se prelinge pe tâmple vechi și ude.
 
Ce trist e cerul ăsta cu stelele căzute,
Ce trist e-un vis ce moare sub umbrele tăcute.
Și totuși, din furtună, renaște-un nou oftat —
O lume plânge-n noapte. Și totul e iertat.
 
Dar dacă cerul ăsta nu plânge, 
Ci…doar EU?
Și lacrimile mele curg  prin el, mereu?


Lebăda uitată
 
Am coborât în vadul unde luna
se spală-n cioburi de argint și lut,
o lebădă bătrână, fără nume,
își plimba tăcută, umbra, pe-un trecut.
 
Oglinda tremură. O clipă toată
mă scald în aur stins, în fum de gând,
și apele – cu glasuri de fecioară –
mă cheamă să m-aplec, să nu mai plâng.
 
Mi-e pielea netedă de-atâtea rugi
rostite-n aer, ca-ntr-un vis aprins,
și-n penele-mi, pătate de priviri,
se-ncuibă vina cu miros de plâns.
 
M-au mângâiat odată niște stele.
N-au știut cine sunt. N-au întrebat.
S-au stins râzând în liniștea de gheață.
Eu le-am rămas, ca malul, vinovat.
 
Și totuși, ca o umbră de făclie,
înot prin miezul sticlei fără glas,
sperând că-n noaptea asta cineva
va crede-n zborul meu, măcar o dat’.
 
…și parcă-n sânge clocotea tăcerea,
ca un blestem din vremi nemângâiat –
Dar eu pluteam... Și apa mă uita.
Și cerul mă vedea. Dar n-a oftat.
 
În mine mai cânta o undă fină,
un fir de vis – de nimeni ascultat –
și m-am lăsat, cu spatele-n lumină,
Să fiu o urmă. Sau un semn. Sau dat.
 
Am fost doar umbra propriei priviri.
Și-n zori, când totul moare pe sub pleoapă,
m-am prefăcut în stropul ce rămâne
când dispare lebăda-ntr-o apă.