To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Roberta Gabriela Rotaru participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Teiș, Județul Dâmbovița, România și are 17 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Jocul vântului 

M-am plimbat cu sufletul strâns pe calea vieții,
Atunci când vântul greu mi-a ghidat soarta
Lovită de el când trebuia să prind aripi,
Atunci am simțit că îmi alungă șansa.

Cu egoismul unui copil care nu știe
Dacă sentimentele sunt bune, ori reale
Căci dorul mă înconjura, viața mă împingea mai tare
Nici nu vedeam prăpastia, cât era de mare?

Oare mai exista vreo cale de scăpare?
Sau erau condamnată, încă fără de păcate
Să-mi spăl cu sânge buzele uscate
Ale unui déjà vu fără identitate ?

Stai dorule, stai inimă, nu mă duce în patimă
Că am pătimit cât toți și mintea mea se clatină
Vreau să visez și eu pe cerul meu de ieri
Dar mă ții în abis ca pe prizonieri.

Stai rază, stai lună, nu mă tot obosi
Pe floarea de soare acum o înconjoară spinii
Unde e lumina care să o ghideze?
Cine e adultul și copilul din poveste ?
Inima scrie, sufletul mâzgălește,
Viața se perindă, mintea nu trece peste.

N-aș schimba nimic, căci totul e în mine.
Acum tot mai stau și număr amintirile
Când trebuia să văd clar s-au dilatat pupilele
Azi e sfârșit de an și mâine-i întâi aprilie.


Înainte de început

Te simt în frunzele căzute,
Nu ca materie moartă,
Ci ca foșnetul unei amintiri
Pe care n-am trăit-o până la capăt,
Dar care încă mi se leagănă în piept.

Te simt în păsările ce fug de iarnă
Ca de propriul adevăr, 
Că nimic nu rămâne, dar totul lasă urme.
Și-n vântul ce se plimbă prin păr
Ca și cum mâna ta s-ar fi rătăcit prin lume.

Te simt în inimile ce bat
Și cu adieri lasă ecou,
Ca și cum iubirea s-ar fi întins nevăzut
Peste orașe, peste ani și zori
Așteptând doar să o recunoaștem.

Te simt în semințele care nu găsesc
Pământ roditor,
Dar visează încă primăvara
În mijlocul unei ierni uitate.

Vreau să mă simți și tu
Când suntem suferinzi,
Când viața mă doare 
Tu să mă cuprinzi
Nu ca pe o rană,
Ca pe o tăcere care se odihnește
Într-o îmbrățișare.

Când voi râde cu lacrimi,
Râzi cu mine.
Pentru că unele râsete nu mint,
Ci ne vindecă, ne fac bine.

Vreau să fiu pământul tău
Și tu soare pentru mine,
Dar să trecem dincolo de univers,
Căci nimic nu ne ține
În afară de ceea ce simțim.

Ochii mei căprui să fie lampionul tău,
În serile în care te-ai pierdut 
Să-ți amintească de lumină
Și să nu trăim doar pentru că existăm,
Ci ca o formă de revoltă
Împotriva morții lăuntrice.
Să fim dovada că uneori,
Iubirea se naște înainte să înceapă.


Prin veșnicie 

Întunericule, nu mă mai minți 
Revin la tine ca și cum ai ce-mi oferi,
Ca și cum o să mă simt mai bine,
Ca și cum nu pot și fără tine.

În noaptea adâncă, lupii privesc la stele,
Parcă ei ar crede în visele mele.
D-aia, întunericul care e atât de greșit
Îmi colorează vise sub cerul răvășit.

Omoară-mă. Aruncă-mă.
Eu nu te aud, te cunoșteam în necunoscut.
Trăiește-mă. Rupe-mă.
Ecou în univers care mă plimbă prin înțeles.

Iubește-mă. Urăște-mă.
Plânset de iubire care m-a condus la tăcerea hârtiei.
Ascultă-mă. Dorește-mă.
Nu e târziu, m-am născut mort și trebuie sa mor viu.

Unde să mă duc când picioarele mă țin?
Cu cine să vorbesc când sufletul e pustiu?
Icar n-a căzut, a fost lăsat să știe
Că unele vise ard chiar și-n veșnicie.


Când am ales să simt cerul m-a învinuit 
Acum nu știu ce dor să mai mint. 
Ateii trec prin viață ca printr-un vis străin,
Zicând că e una, dar trăiesc ca într-un destin.

Creștinii au liber arbitru, dar e risc,
Căci doar o inimă liberă poate iubi deschis.
Și dacă eu am fost mai departe de iubire,
Cum să știu ce e mai bun pentru mine?

Chemam iubirea în stânci și durerea striga subtil
Am făcut riduri pe gândurile mele de copil.
Nu plâng, zgomotul poate deranja 
Nu mă va ține nimeni, nu mă pot resemna.