Ana-Maria Chircea a participat la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Oradea, și a câștigat Premiul I Special cu lucrarea pe care o poți citi aici: https://festivaluldearte.com/2025/06/20/ana-maria-chircea-proza-scurta-grupa-iv/. În luna iulie 2025, va apărea și volumul ei de poezii „Păunul cu suflet de cerneală”:

Aici este o altă lucrare a ei, pe care te invităm să o citești:

             77

     Victoria se aşeză la masa lungă din lemn masiv sculptat, cu picioare din corn de cerb, pironindu-şi privirea în ochii lui Ionică. Sub lumina elegantă a candelabrului unicat, primit împreună cu masa, de la un prieten vânător, pasionat de tâmplărie şi sculptură, i se părea că îl vede pe răposatul său om, bun la suflet şi cu frică de Dumnezeu. Ionică era reflexia fidelă a tatălui său în apa curgătoare a vieţii. Fagurii de lumânări, ridicaţi înspre eternitate, luminau întreaga încăpere. Victoriei i se părea că sunt îngeri păzitori. Doisprezece la număr, la fel ca membrii familiei sale. Distribuiţi uniform, la capetele fiecărui braţ, fagurii erau drepţi şi egali, la fel ca cei dragi în ochii săi. 
     - Maică, nu trebuia să vă deranjaţi voi pentru o bătrână ca mine. Aţi cheltuit mult. Sunt bănuţii voştri munciţi şi timpul vostru preţios pe pământ. 
Victoria le observă pe toate. Faţa de masă din in era nouă, brodată manual, cu flori albe şi bej. Carafa din cristal bohemian era aşezată cu grijă în centrul mesei. Mâncărurile felurite îi aduceau aminte de sărbători, când ea însăşi încărca masa cu bunătăţi. Pâinea coaptă pe vatră îi mărturisea că această clipă e autentică, unică şi desăvârşită. 
     - E plăcerea noastră, mamă! se încumetă prima noră să rostească.
     Pe Olga o avea în casă de treizeci de ani şi, în toţi aceşti ani, nu a fost o dată să îi întoarcă vorba. Respectul tacit dintre ele era înţeles de către toţi membrii familiei. Victoria era împlinită că Ionică a nimerit o femeie bună la suflet, aşa ca el, aşa cum a fost şi tatăl său. Era harnică şi atentă, un pic cam slăbuţă pentru gusturile bătrânei, dar ce să facă ea dacă fetei îi plăceau doar legumele. 
     - Păcat! se gândi Victoria. Să faci mâncare aşa de bună şi să nu o guşti măcar o dată! 
     Olga era mulţumită că nu existau tensiuni în casă, aşa cum au existat în căminul avut până la doisprezece ani. Mama şi bunica sa izbucneau în cântări dumnezeieşti, din orice. Competiţia dintre ele era acerbă: care îmbracă copilul mai frumos, care sapă rândul din vie mai repede, care coace cozonacul mai cu moţ, nears şi pufos. În luna în care a împlinit doisprezece ani, fragezi ca firele de iarbă în luna lui mărţişor, atât mama, cât şi bunica sa, au trecut, la trei zile depărtare una de cealaltă, la cele veşnice şi sfinte. 
     - S-or împăca pe lumea cealaltă! auzi Olga la priveghi.
     Adevărul este că, de la răsăritul soarelui, care le prindea mişunând prin gospodărie, şi până în asfinţit, când adunau ultima căpiţă de fân, cele două femei se purtau copilăreşte ca două capricioase şi mofturoase. 
     - Viespile! gândi fetiţa, în mijlocul câmpului de luptă.
     O gândi naiv, epuizată de atâta hărmălaie. Într-o zi de toamnă târzie, le-a sfătuit să se înţeleagă, înainte ca tot satul să râdă de comportamentul lor. Olga credea că face bine, spunându-le aceste vorbe. Şi-a primit, în schimb, o palmă de la mama sa. 
     - Cum îndrăzneşti! s-a răstit aceasta.
     Îşi aminteşte şi azi clipa aceea şi simte palma mamei pe obrazul ei. În loc să o mângâie, o lasă rece. Victoria era exact opusul. A luat-o sub aripa ei de când a văzut-o. A iubit-o ca pe fiica sa şi nu a certat-o o dată. A sfătuit-o însă, cu căldura unei mame. 
     - Multe aţi pregătit, fetele mele! le mărturisi Victoria gândurile sale. Patrocle o să simtă şi el că e sărbătoare astăzi. 
     Patrocle era câinele familiei, un blănos metis, ciobănesc de Bucovina, plăpând şi veşnic flămând. Olga îl iubea la fel de mult ca pe copilaşii săi. Bunica Victoria îl adusese fiului ei cel mare, când împlini vârsta de şapte ani. Căţeluşul era un suflet temător şi nevinovat, care umplu, pe loc, ochii copilului, de lacrimi de bucurie nedisimulată. Erau lacrimi sincere şi abundente. Patrocle era un nume demn de acesta. Din acea zi de sărbătoare, fiul Olgăi avu un frăţior necuvântător. 
     - Ce vin aţi turnat în carafă? întrebă Victoria, curioasă. Are culoarea vişinatei! spuse ca pentru sine.
     - Am adus de anul acesta, de la noi, din via nouă, o lămuri a doua noră.
     - Şi carafa? Unde aţi găsit-o? Făcu o pauză. N-am văzut-o de vreo trei ani! se minună femeia, amintindu-şi. 
     - Carafa am găsit-o în dulapul cu haine, lângă cutia cu fotografii. Făceam curat în camera din mijloc sâmbăta trecută şi, din întâmplare, am dat de aceasta. Mi-am zis că ziua dumitale e momentul potrivit să revadă lumina zilei. 
     Dora a ajuns în familia Soare din întâmplare, la fel cum a găsit şi carafa. Mama sa era poştăriţă şi, fiindcă se îmbolnăvise şi nu se putu ridica din pat câteva zile, a trimis-o pe Dora cu corespondenţa. Nu voia să necăjească sătenii cu lipsa ei, căci cine ştie ce veşti aşteptau aceştia şi de unde. Codruţ i-a deschis Dorei uşa casei şi, o dată cu ea, sufletul. Abia după nouă ani s-au căsătorit şi s-au aşezat împreună, spre neliniştea Victoriei. Ei doreau să îşi termine studiile, să se angajeze; aveau, iată, gândurile lor. Victoriei nu îi plăcu să îi vadă aşa în faţa Domnului, însă se bucura că s-au găsit. Îi aminteau de ea şi de răposat, pe vremea când totul părea posibil. Gura lumii a întristat-o, până în ziua în care a aflat că va fi şi soacră, şi bunică. De-ndată, tinerii au urcat pe scara împlinirii ei. 
     - Îmi amintesc, acum. Am aşezat-o acolo, după înmormântare. Doamne, iartă-l pe tătucu’! Mult i-au mai plăcut mustul şi feteasca! Şi, totuşi, o dată nu l-am văzut beat. Un pahar, fie două, şi se întindea în pat. Ştia de măsura lucrurilor, aşa pofticios cum era. 
     - Doamne, iartă-i şi-i odihneşte! îşi făcu cruce a treia noră, Dana.
     Soţul său, fiul mijlociu al Victoriei murise, la un an după tătucu’, de pneumonie. A lăsat-o, după ani lungi şi grei de căsnicie, fără urmaşi. Lipsa unui sâmbure de bucurie o măcina. 
     - Stau degeaba pe pământul acesta roditor. Mă uit la alţii şi îmi este ciudă pe mine. Trebuia să insist. Aveam acum o mângâiere. El, nu şi nu. Avem timp. Care timp? Am lucruri materiale. La ce folos, acum? gândi Dana, fără să rostească nici măcar un cuvânt. 
     - Despre morţi numai de bine! o înghionti Olguţa. 
     Îi spuse acestea în şoaptă, intuindu-i gândurile. Nu voia ca Victoria să o audă şi nici să îi pricinuiască vreo supărare. A fost cum a fost, nu puteau fi toţi la fel. Dana îşi făcu din nou cruce şi oftă. Avea rănile ei, care nu îi dădeau pace în nopţile lungi şi solitare. A rămas pe lângă Victoria, în casa din vecinătate, cea ridicată cărămidă cu cărămidă, cu sudoarea frunţii sale. Oricum, nu avea unde să meargă şi era târziu să o ia de la capăt. Ultimele drumuri la doctor au anunţat-o că îşi va încheia şi ea socotelile cu lumea aceasta, cât de curând. Nu a spus nimănui. Când va veni clipa, va fi linişte în sufletul său. Un fulger scurt pe cerul vieţii. 
     - La mulţi ani, mamă! se auzi din pragul bucătăriei. 
     Era Mia, nepoata ei de suflet. Ţinea în braţe un tort cu trei etaje şi scară de flori delicate. Era o simfonie în roz pudrat şi auriu. Cunoscându-i gusturile de cofetar înnăscut, tortul avea să aibă aromă de fistic, frişcă şi zmeură. Mia era o creatoare de stare de spirit. Când intra în încăpere şi îşi mai aducea şi dulciurile, era zi de sărbătoare. Tortul era demn de o mătuşă care o crescuse frumos. La şapte ani împliniţi ai Miei, mama ei, sora Victoriei, murise în urma unui accident de călărie. Tatăl său nu s-a încumetat să o crească. Nu ştia cum şi nici nu avea condiţiile necesare. Lipsea mult de acasă şi s-a învoit cu Victoria să o crească aceasta. Îi promisese şi o anumită sumă lunar, însă Victoria nici nu a dorit să audă. 
     - Unde încap doi, încape şi al treilea! a încheiat aceasta învoiala.
     L-a sfătuit să pună deoparte pentru Mia, cât poate, iar la vârsta maturităţii să îi facă acesteia o bucurie. Întocmai s-a întâmplat. Fata a folosit bănuţii să facă cursuri de cofetar şi să îşi deschidă o mică afacere. Ani mai târziu, ea încă le era recunoscătoare amândurora. Toate s-au aşezat după voia Domnului, însă mama Victoria, cum îi plăcea ei să îi spună mătuşii sale, şi tatăl Constantin, au avut meritul lor în parcursul şi succesul ei de cofetar.
     Mia aşeză tortul pe masa lungă, din lemn masiv sculptat, apoi au început cu toţii să îi cânte Victoriei La mulţi ani! Ceea ce simţeau, în adâncul sufletului, era recunoştinţă profundă. Ochii sărbătoritei erau copleşiţi de amintiri şi de încărcătura momentului. 
     - Cât voi mai trăi pe acest pământ, să îmi fie casa în armonie şi iubire! gândi    Victoria, suflând în cei şaptezeci şi şapte de ani ai săi. 
     Fagurii de lumânări luminau, în continuare, întreaga încăpere. Doisprezece suflete sărbătoreau viaţa, aşa cum este ea, cu bune şi cu rele. Toţi fagurii erau drepţi şi egali, la fel ca cei dragi în ochii Victoriei.