To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Elena-Diana Chiriac a participat la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din localitatea Poiana de Sus, comuna Țibana, județul Iași, România și are 13 ani. Este îndrumată de Prof. Ioana Diaconu, Școala Profesională de Industrie Alimentară Țibana. Poți citi povestea câștigătoare aici: https://festivaluldearte.com/2025/06/20/elena-diana-chiriac-povesti-grupa-i/.

Iată o altă creație a ei, pe care o descrie astfel: „o poveste despre bunătate, pe care să o purtați în suflete, care să vă motiveze în fiecare zi să răspândiți căldură în lumea aceasta tot mai săracă în gesturi frumoase și fapte nobile.”

       Angela, mesagerul bunătății

       Bunătate... Cât de multe sensuri se țes în acest cuvânt ca o lumânare ce strălucește  într-o odaie întunecată, un cuvânt ca Soarele care încălzește Pământul cu toți pesimiștii lui. 
       Cel mai mult însă mă gândesc la cuvântul bunătate ca la o culoare într-un tablou. Dacă n-ar exista, tabloul vieții ar fi gri. Nu ar trebui să încetăm niciodată să fim buni, pentru a nu ne pierde culorile vii din suflete, iar lumea să nu rămână fără de bunătate. Orice gest frumos menține echilibrul, pentru a nu cădea în hăul răutății și al deznădejdii: o îmbrățișare, un zâmbet, chiar și o vorbă frumoasă pot schimba totul. Trebuie doar să nu uităm că oricât de mici am fi putem să facem lucruri mărețe.
        Vreau să vă spun astăzi o poveste despre bunătate, pe care să o purtați în suflete, care să vă motiveze în fiecare zi să răspândiți căldură în lumea aceasta tot mai săracă în gesturi frumoase și fapte nobile. Și nu uitați: viața e un loc plin de miracole, în care chiar și un tablou în alb și negru se poate transforma într-unul plin de culoare, prin gesturi mici!

         ***

         Povestea pe care v-am pregătit-o începe într-un orășel aparent ca oricare altul: aglomerat, zgomotos, cu blocuri înalte. Orașul însă nu avea culoare. Pretutindeni unde te uitai vedeai numai negru și alb: clădiri, oameni, chiar și semafoarelor le lipseau verdele, roșul și galbenul. Dar cel mai grav lucru era că nimeni nu dădea semne de bunătate. Nimeni nu dăruia zâmbete ori vorbe frumoase. Toți erau mohorâți zi de zi, de parcă mereu aveau deasupra capului un nor de furtună. Unii dintre oameni, deși se întâlneau aproape zilnic, nici măcar nu se salutau. Se cunoșteau de-o viață și se comportau precum străinii.
         Din fericire, în orașul de care vă spun exista o fetiță ce avea să schimbe totul. Numele ei era Angela – nume cu rădăcini adânc înfipte în pământul Eladei, acolo unde s-a născut cuvântul grec angelos sau mesagerul lui Dumnezeu, semnificând puritatea și bunătatea caracteristică îngerilor. Oricâtă monotonie exista în lumea aceea gri, în momentul în care Angela apărea toate privirile rămâneau ațintite asupra ochilor ei ca smaraldul și asupra părului său arămiu. Mulți spuneau că e ciudată, preferând să nu îi dea prea multă importanță. Erau și alții care îi aruncau priviri urâte, doar pentru că era diferită.
        Desigur, nu înfățișarea era singurul lucru care o definea. Se comporta altfel și aborda orice situație într-un mod diferit. Zâmbea tot timpul și era optimistă, chiar dacă nu prea avea cu cine să vorbească. Nu se  plângea de nimic, fiind recunoscătoare pentru tot ce avea.
       Într-o zi, pe când Angela era la școală, a întâlnit pe hol o fată ce plângea.
       – De ce plângi? o întrebă ea .
       La început, fata cea tristă o privi sceptică pe Angela, de parcă nu era convinsă că este o idee bună să vorbească cu eleva-aceea-ciudată-care-zâmbește-mereu, cum obișnuiau să o numească toți. Dar, până la urmă, se sili să îi răspundă:
       – În toată agitația aceasta de pe hol, cineva a dat peste mine și am căzut. M-am lovit la gleznă, mi-am scăpat ochelarii și toate cărțile s-au împrăștiat pe jos. Până acum, nimeni nu s-a oprit să mă întrebe ce am pățit.
        Angela văzu o pereche de ochelari pe pardoseală, la vreo jumătate de metru de ele. Își dădu seama că fata plângea mai mult din confuzie, pentru că fără ei nu putea vedea prea clar. Se aplecă și îi luă.
       – Poftim! zise ea întinzându-i ochelarii.
        Fata cu lacrimi pe obraz îi luă agitată.
        – Mulțumesc! Fără ei nu văd aproape nimic spuse, privind cărțile amestecate în jurul său. O, ce dezastru! Cum de nu pot fi mai atentă?
        – E-n regulă! Și eu scap lucruri foarte des. Nu e ceva atât de anormal pe cât poate părea la prima vedere! spuse Angela aplecându-se pentru a o ajuta să-și adune manualele.
         După ce toate cărțile au fost strânse, tot Angela fu cea care îi întinse mâna fetei încă dezorientate, să o ajute să se poată ridica.
         – Îți mulțumesc din nou! Știi, începu ea zâmbind (și da, era un zâmbet adevărat), te-am judecat greșit. Ești foarte bună!
         Angela chicoti.
         – De obicei sunt judecată astfel, dar asta nu înseamnă că lucrurile diferite sunt greșite sau rele.
         – Este adevărat. Sper că mă poți ierta.
         – Normal că te iert! zise Angela îmbrățișând-o pe colega sa cu ochi albaștri care o priveau zâmbitori din spatele lentilelor. Da, da, albaștri ca florile de nu-mă-uita sau ca cerul vara. Doi stropi de mare într-o lume gri. Angela observă dispariția cenușiului din ochii firavei colege și o întrebă:
         – Vrei să fim prietene?
         – O prietenă adevărată! Sună grozav! spuse ea. Apropo, mă numesc Beatrice.
         – Încântată de cunoștință! Eu sunt Angela, în cazul în care nu știai decât porecla cu care s-au obișnuit toți să mă strige.
         Beatrice o privi surprinsă, zicându-i:
        – Chiar nu știam cum te cheamă. Toată lumea îți spune „Fata-diferită” ori ceva asemănător. Și uau! Chiar ți se potrivește numele! Înseamnă ,,bunătate”, nu?
        – Da, cred că da, se fâstâci Angela.
        – Eu nu cred că e o coincidență faptul că porți acest nume. Sigur vei face ceva măreț!
         Sună clopoțelul, iar cele două fete își luară rămas-bun.
         După școală, în timp ce se îndrepta spre casă, Angela văzu o bătrânică stând lângă un copac. Părea foarte supărată, așa că hotărî să meargă la ea.
        – Bună ziua, doamnă! îi spuse ea bătrânei. S-a întâmplat ceva?
        Bătrânica își trase nasul și zise:
        – Ei bine, motanul meu s-a cocoțat în acest copac și nu mai poate coborî.
        Angela se întristă. Îi era frică de înălțime, iar acel copac nu părea tocmai sigur. Dar știa foarte bine că dacă nu o va ajuta ea pe bătrânică, nu o va face nimeni altcineva. Își luă inimioara-n dinți și o liniști:
         – Nu vă faceți griji! Îl voi salva pe motănelul dumneavoastră!
         Și înainte ca bătrna să se opună, fata începu să se cațere. Era dificil, pentru că nu mai făcuse asta niciodată. Tremura mai ceva ca sărăcuțul pisoi din copac. Sunt aproape, își repeta Angela în minte. Tot mai aproape.
        – Te rog, ai grijă! îi strigă bunicuța de la poalele copacului. Nu vreau să pățești ceva! 
         Vorbele bătrânei nu au făcut-o pe fată să se îngrijoreze, ci, dimpotrivă, i-au dat încredere. Cu toate că în micul ei orășel oamenii nu arătau că le pasă, asta nu însemna cu adevărat că nu se îngrijorau pentru cei din jur. Pesemne așa se făcea mai mereu progresul către o lume mai bună: ca în cazul tuturor marilor realizări, cu pași mici.
         Aceste gânduri bune i-au făcut urcarea mai ușoară, iar Angela a reușit să recupereze motănelul.
         A coborât lin și i l-a înapoiat stăpânei.
         – Mulțumesc! a exclamat bătrâna, luându-și companionul necuvântător cu mâinile tremurânde.
         – Nu aveți pentru ce! îi răspunse Angela.
         – O, desigur că am pentru ce, copilă! În tot acest orășel, în ultimii cincizeci de ani, nu am văzut pe cineva atât de bun ca tine! Oferi un exemplu de urmat pentru toți, adaugă bătrâna îmbrățișând-o.
         Cuibărită încă în îmbrățișarea plină de afecțiune a stăpânei motănelului, Angela văzu cum rochia acesteia capăta o nuanță pură de albastru, iar ochii ei devin căprui. De asemenea, parcă întinerise cu zece ani.
          Când s-au desprins una de cealaltă, bătrâna avea un zâmbet molipsitor.

             ***
 
         În următoarea zi, când Angela a pornit spre școală, a remarcat că oamenii erau mai fericiți, purtau haine în culori vibrante și vorbeau cu pasiune între ei. Chiar și cerul ce păruse până atunci plin de nori gri, devenise albastru și senin.
         Schimbarea a apărut și în școală, unde toți elevii zâmbeau și râdeau de parcă așa făceau în toate zilele. La un moment dat, cineva o îmbrățișă pe Angela.
         – Bună dimineața! Ai văzut ce schimbare? Eu ți-am zis că ești menită să faci ceva măreț!
         Puțin năucă, Angela privi la noua Beatrice, al cărei zâmbet cu strungăreață strălucea senin pe chip.
          – Oh, bună dimineața, Beatrice! reuși ea să spună. Nu... nu cred că datorită mie orășelul capătă culoare. N-aveam cum să face eu toate astea.
          – Ba da! Totul s-a petrecut ca într-un fel de domino: tu mi-ai readus bunătatea în suflet, eu la rândul meu am ajutat pe cineva, acel cineva a făcut o faptă bună pentru altcineva și tot așa. Dar totul a pornit de la tine, care ai dat startul.
         Angela zâmbi. Acesta era visul ei de când crescuse suficient cât să înțeleagă în ce lume trăia: să aducă bunătatea și culorile în inimile oamenilor. Cu toate acestea, nu ar fi crezut niciodată că tocmai ea, fata diferită, fata care se îmbracă prea colorat, ciudata, cum o numea majoritatea, ar fi putut face toate aceste minunății. Pur și simplu, nu credea că mentalitatea atâtor oameni se putuse schimba peste noapte.
         – Știi, Beatrice ? întrebă ea jucându-se cu o buclă roșcată.
         – Ce să știu ? întrebă aceasta curioasă.
         – Fără tine nu aș fi putut reuși.
         Beatrice n-o lăsă să termine, cuprinzând-o în cea mai caldă îmbrățișare pe care o primise vreodată.


            ***

          După școală, Angela porni spre casă alături de Beatrice, care vorbea încontinuu. Niciodată Angela nu și-ar fi imaginat că poate să fie așa vorbăreață. Păruse timidă, tăcută.
         – Și unde este casa ta, Beatrice? întrebă.
         – Locuiesc în blocul de lângă Parcul Central.
         – Zău? Eu locuiesc în blocul următor!
         – Înseamnă că putem merge împreună la școală de azi înainte, zise Beatrice împingându-și ochelarii pe nas.
          Angela clătină din cap. Aproape că nu-i venea să creadă că viața ei se schimbase radical peste noapte. Nici măcar nu îi întâlnise pe părinții ei în acea dimineață. Când ei plecaseră la serviciu, ea încă dormea. Abia aștepta să îi vadă! Toată viața s-a întrebat de la cine moștenea culoarea ochilor, din moment ce până atunci nu văzuse decât gri în preajma ei. Dar cel mai mult își dorea să-i vadă pe părinți bucurându-se și râzând.
        Oricât de adâncită era în gânduri, Angela nu a putut trece cu vederea un porumbel alb ca neaua întâlnit pe cale, care avea o aripă însângerată.
        – Sărăcuțul, șopti Angela aplecându-se spre delicata pasăre ce zăcea la picioarele ei.
        – Vai! se emoționă Beatrice când îl văzu. Pare grav rănit.
        Angela aprobă clătinând din cap. Cu un gest ușor își facu palmele căuș spre porumbel. Acesta nu se sperie, ci urcă în palmele fetei și se lăsă purtat.
        – Cred că îl voi duce acasă, spuse Angela mângâindu-l.
        Fetele au ajuns aproape de blocurile în care locuiau, și-au luat rămas-bun, fiecare intrând în scara sa.
         Când Angela se regăsi în apartamentul ei, o auzi pe mama fredonând în bucătărie.
         – Bună, draga mea! spuse când își văzu fiica. Cum a fost la școală?
         – Bună, mami! A fost foarte bine. Uite!
         Angela întinse palmele făcute căuș, iar acolo stătea porumbelul rănit.
         Atunci, mama se răsuci și privi micuța ființă. Abia în acel moment realiză Angela ce mult semăna ea cu mama sa: aveau aceiași ochi verzi, părul ușor buclat și zâmbetele îngemănate. Uitându-se la mamă, Angela parcă se privea în oglindă, doar că într-o variantă mai înaltă și matură.
         – E rănit, oftă mama mângâind capul delicat al păsării.
         – Da. Aș vrea să am grijă de el până se vindecă, mamă.
          Femeia îi zâmbi și îi șopti:
         – Te voi ajuta.
        Copila surâse la rândul ei. Credea că o cunoaște pe mama ei, dar abia acum simțea că o descoperă cu adevărat.
        – Sper că și tata va fi de acord când se va întoarce de la muncă, murmură ea.
        – Nu îți face griji! o liniști mama. Sunt convinsă că așa va fi! adăugă ea chicotind.

            ***

         Angela se băgă în pat, privind porumbelul care stătea pe noptieră, într-un cuib improvizat din niște prosoape. Ideea fusese a lui Beatrice, când venise în vizită după ce își terminase temele.
          Cineva ciocăni la ușa camerei.
         – Cum se simte musafirul? întrebă tata, arătându-și capul în deschizătura ușii.
         – Este bine, zise Angela.
         – Mă bucur! Cred că ești obosită după o zi plină de atâtea surprize. Noapte bună!
         – Noapte bună, tată!
         – Vise plăcute, domnule porumbel! mai glumi el, iar Angela râse. Vise plăcute și ție, micuța mea! adaugă el șoptit și închise ușa în urma lui.
        Fetița întinse mâna, vrând să mângâie porumbelul ca pentru a-i ura noapte bună, dar în acel moment ceva neașteptat se întâmplă. Acesta începu să-i vorbească:
         – Angela, bunătatea ta este un exemplu pentru toți. Îți mulțumesc că nu te dai bătută și le reamintești oamenilor să fie ca tine. Să păstrezi pentru totdeauna în buzunarul inimii aceste virtuți de care ai dat dovadă! șopti porumbelul și începu să strălucească.
        – Ești un Înger?
        – Da! Sunt Îngerul pe care Dumnezeu l-a trimis să te vegheze și să îți mulțumească pentru actele tale de curaj, devotament și bunătate.
        Fata  nu știa ce să spună. Credea în Îngerii păzitori, însă niciodată n-ar fi crezut că va întâlni unul, cu atât mai puțin că îl va duce acasă și se va îngriji de aripa lui.
        – Acum, trebuie să plec de aici, însă te voi veghea tot timpul, copil minunat! rosti el după care își luă zborul pe fereastră, strălucind ca o cometă.
        Angela șopti:
         – Îți mulțumesc!
        Știa că Îngerul o auzise și din acel moment o va auzi mereu. Toți avem un Înger păzitor, care se bucură nespus când suntem buni. Să fim buni, copii, căci bunătatea naște Rai! Niciodată nu e prea multă bunătatea de care putem da dovadă, căci astfel facem din lumea în care trăim un loc frumos, în care să creștem în armonie!