Aida Timar vine din Timișoara.

VARĂ-REGINĂ
              
*****
Vară-Regină, te gătește!...
Voalul de mare 
      trup îți netezește,
Peștii te apropie într-o sirenă,
Oamenii te preferă cu trenă,
Să ții tot alaiul de păsărele,
S-aduni buburuze 
       peste perdele,
Să stea înflorite palatele tale
Și noi, ca albine printre petale!

Vasali înregiți de caldă adiere
Cădem înrobiți în amorțire.
Deșteptățiți, 
      zumzăim răcoarea înserării,
Spre miezuri de noapte 
      ajungem visării.

Popasul ni-l fură spre vărsarea zorii;
Lumină aprinzi! 
       Ne dai deșteptării
Să îți mai zburdăm voalul verii,
De Înaltă Regină, 
       până-n stropul serii
Când luna așterne broderia tăcerii
Și umerii ating boleroul dormirii,
Pământul își cere asudat răcorirea,
Iar tu, blând îmbrățișezi liniștirea.

TOAMNĂ, TIMP DE NOSTALGIE            
*****
Înaltul scăldat în safir altădată
Se acoperă-n dalbe petale deodată
Și plânge adesea 
       udându-te toată;
Pământul te simte îngreunată.

În suflet desface s-absoarbă torentul,
Iar munții-i țintește 
        să-ți strângă oftatul
Din vânturi răcite de ploi rătăcite
Prin pumnii de dealuri, 
        ori văi degețite;

Le trece pe corp, 
        se îmbăiază, se usucă,
Prisos limpezește în marea bulbucă.
Iubind anotimpuri te vrea în izbândă
Să răsari primăvara 
         o fată mai blândă.

O roză își trece 
        amintirea în vază,
Cu ea se petrece întreaga faleză
De cumătrițe boțite de brumă
Sau vânturi prin noi 
        lăsând câte o urmă,
De colb printre gânduri aprinse-n văpaie,
Ori mai răcite de ploaia 
         trântită-n șiroaie.

Rămân peste dealuri doar vise apuse
De acele iubiri ce iar vor fi spuse.
Pământul te aduce la pieptul său dornic
Să intre-n țărână 
         sămânța mai spornic.
Nostalgică lași culcat orice pai,
Din cerdac te admirăm cum te predai:

Dintr-o zglobie primăvară,
Într-o bogată madamă de vară,
Rochia-ți scade-n rugină pătată,
Apoi te înalță! Imaculată.

IARNĂ – BLAJINĂ            
*****
E timpul în care 
         lumina cerească
Angelic miraj va să unduiască;
Sania timpului în noi cârma ține
Pe voal lunecând, 
         să ia din suspine.

Perindă neantul prin nea viscolită
Să crească altare 
         unde-i pribegită.
Smerită e inima în evadare
Să se predea în iubire mai mare;

Iarnă Blajină,
Ce Viscolul aprig 
         îl joci pe o mână
Trecându-l prin uliți în dans de cadână
Și Gerul năprasnic 
         îl torni peste glie
Să prevestească avuție,
Cu îndurare lași voalul să-ți cadă
Să ne sprijinim de o rază mai caldă.
Pe tatăl Pământ 
         mai degrabă-l dezmiardă
Din glas cristalin de copii, 
         iar pe stradă.

Vuiesc zurgălăii 
         colindul să-l crească
În sărbătoarea ce va să domnească;
Lampioane pe brazi se revarsă,
Cerești străluciri 
         aducem în casă.

Te împodobim, 
       a lumii mireasă,
Ce-n țurțuri te arăți maiestuoasă
Și-n florile gheții ne acoperi privirea
        oglindind nemărginirea.

Întinsă, 
        Pământului te dăruiești toată,
Iar calda unire te lasă topită...
Rochia albă va fi sărutată
Și ghiața se sparge. Primăvara se arată!