To read the creation of Maria Cătălina Pîrciu, request a translation by clicking the “Translate” button.

Maria Cătălina Pîrciu participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Iași, România și are 16 ani. Ea este îndrumată de Prof. Traian Fîntînaru, la Liceul Teoretic „Dimitrie Cantemir” Iași. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

 Un vis neterminat

Și-am văzut o sclipire,
Care s-a stins atât de rapid, 
Încât n-am putut-o prinde,
În aceste tremurânde mâini.

Un zâmbet pe-o rază de soare
Un gând tremurând pe buze,
Un cuvânt suflat prea aproape.
Sau un scurt sărut cu stele-n sufletu-i.

Un om neiubit de semeni,
dar iubit de răcoroasa iarbă,
caldele îmbrățișări ale soarelui 
și ascultat sub șoaptele pale ale lunii.

Așa pot simți ultimele clipe,
Pe aceste tărâmuri onirice.
O hipnoză controlată de o prea dulce iluzie,
 Încețoșată de această anamneză.

Și realitatea începe să mă înconjoare prea strâns,
O iubesc, dar o resping,
Visând la acea lume, departe.
Cu frânturi de stele-n ochi.


  Stele nemuritoare

Cuvinte-mi curgeau șuvoaie printre degete,
Până ce am fost zdravăn lovită
Și mi-am dat seama că mâinile mele te căutau în cuvinte.
 Cu o disperare nemărginită.

Iar ele te puneau pe foaie blând,
Ca o iubitoare mamă.
Și mă-ntrebam zâmbind,
Dacă inima-ți tresaltă,

Când îmi simt șoaptele 
Cu adevărat?
Și că se mărește,
Cerând tot mai mult, tot mai mult,

Din al meu, acest suflet plăpând,
Ce se luptă cu negura încurcată 
A abisului unde stă ascunsă 
iubirea adevărată.

Și lupt, lupt pentru ceva ce doar am îndrăznit să visez,
Iar acum că picăturile te ploaie mi te-au găsit printre lacrimi,
În apusuri de soare
Și flori-de-nu-mă-uita,

Într-o lume ce poate fi a noastră doar,
Am putut să cred, nu doar să sper,
La două mâini împreunate,
Sub un răsărit efemer de soare.


Două suflete pierdute

Și stelele erau prea puțin strălucitoare,
În comparație cu lumina lor reflectată în ochii tăi
Și praful eteric ce-ți înfiora pielea ca de ceară
În lumina pală a unei luni suferinde.

Iar în adânca noapte ce ne înconjura 
Puteam vedea pe sub pleoape
Constelații, constelații inumane 
Desenate cu grijă deasupra noastră.

Margini ale unei frânturi de lume,
Priveam ținându-te de mână
Sub veșnicul cer al nopții tremurânde,
Unde șoaptele se iubeau.

Tăcuți așteptam într-o eternă tăcere,
Ca soarele să se arate și luna să-l privească,
Printre stropi de ploaie ce curgeau ,curgeau,
Ca niște lacrimi din stelele ce părăseau anonime Cerul parcă înflăcărat de o dureroasă dragoste neîmpărtășită. 

o vedere nesfârșită, fără vreo atingere,
o rumoare efemeră, un izvor de gânduri, de cuvinte nescrise,
ce se revarsă peste noi,
încă ținându-ne de mână, sub pustiul cer al dimineții reci.