To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

George Teșeleanu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 36 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Între viață și ficțiune

     Stăteam așezat pe marginea unei prăpăstii și contemplam în gol. Nervozitatea și extazul se dizolvau în proporții egale și începeau să îmi satureze organismul. Fără să am vreun control asupra lor, picioarele mi se bălăngăneau și loveau ritmic în oglinda uitării. Încercând să îmi maschez neliniștea, îmi ocupam mintea cu orice gând, oricât de ciudat ar fi fost.  

      O serie de întrebări fără sens mi se înfiripau în minte: ``Oare eroii pot apărea fără zei? Dar zeii fără oameni? Dacă eroii sunt oameni și oamenii eroi, cum pot apărea oamenii fără zei și zeii fără oameni? Înseamnă că eroii sunt doar o plăsmuire a imaginației? Sau zeii? Oare eu voi fi erou sau zeu?'' Singura mea certitudine era că eram plăsmuirea a doi oameni. O fantasmă creată din neant. Un gând încă nematerializat.

      În fața mea se întindea abisul creației, un abis îmbietor și efemer. Ca să nu mă mai ispitească, am închis ochii, dar acest lucru nu a făcut decât să îi amplifice chemarea. Simțeam cum corpul îmi tremură ușor, iar dorința de a trece frontiera dintre neființă și creație se prelingea prin vene. Deodată, am simțit cum gândurile celor doi oameni începeau să prindă formă în spatele meu. Cum mă împingeau încet, încet, înspre hăul prăpastiei. Dar forța lor creștea în intensitate. Începeam să le simt toată greutatea. Imensitatea lor apăsa mărunta mea existență.

      Brusc, am perceput implozia gândurilor. Adierea rece a vidului care le înlocuia a început să bată. O lepră imaterială ce se răspândea. Am încercat în zadar să invoc diferite puteri divine, dar niciuna nu venea să mă salveze. Culoarul distrugerii continua să se dilate. Un sentiment de frică m-a paralizat. Aș fi vrut să merg înainte, dar îmi era prea frică să mă mișc. Un singur pas greșit și aș fi fost înșfăcat înapoi în neant, pierdut în golul neființei.

      Simțeam nesiguranța cum mă cuprinde, cum eram absorbit de nimicul vidului. Oare temerile mele aveau vreun sens? În câteva clipe, voi fi înghițit în neființă și toate acestea nu vor mai conta. Totul se va destrăma. Poate că undeva ar fi trebuit să existe instrucțiuni pentru a evita distrugerea acestui mic univers. Dar oamenii sunt ignoranți.

      Poate judec prea mult sau poate sunt prea egoist. Doar pentru că gândesc, nu înseamnă că merit să exist. Dreptul acesta trebuie câștigat, indiferent de capacitățile mele cognitive. Trebuie să lupt pentru a exista. Dar frica este ca un magnet pentru mine, o forță care mă atrage spre golul întunecat. Sunt prins între forțele creației și ale distrugerii. Cu toate acestea, egoismul din mine îmi spune să lupt, indiferent de consecințe. Nu pot lăsa temerile mele să fie cu un pas înaintea mea. Închid ochii și încerc, cu greu, să mă ancorez în dorința de a exista.

      Ușor, ușor, reușesc să fac un pas ezitant către margine. O clipă de bucurie. Poate nu era totul pierdut. Un pas, oricât de șovăitor, este o mică victorie împotriva nimicului care mă cheamă. Urmează al doilea, mai încrezător puțin. Al treilea, al patrulea și așa mai departe. Siguranța începea să pună stăpânire pe mine cu fiecare pas făcut. Trec granița timid și încep să mă prăbușesc. Vertijul mă cuprinde. Fantasmele încep să se năruiască, iar eu sunt înconjurat de densitatea realității dure. Amețeala creației îmi furnică tot corpul.

       Primul meu instinct a fost să vreau să urlu și să împărtășesc greața față de neființă. Dar viața mea anterioară începea să devină tulbure. Îmi venea să plâng, iar limba mi se încurca. Nu reușeam sa ies din înnămolirea asta a minții. Simțeam cum amintirile mele pier, iar în locul lor căldura uitării își făcea loc. Dintr-o dată, simt bătaia unei inimi și mă liniștesc. Instinctul inițial dispare și somnul începe să mă cuprindă. Gândurile grave și fricile iraționale se evaporă, iar în cele din urmă, toropeala somnului învinge eul etern al disperării.