To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Paul-Stelian Mihalache participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Iași, România și are 42 ani. El este doctor în Literatură în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Exerciții de admirație pentru sperietorile de ciori

De mic mi-au plăcut sperietorile. 
Cât mai înalte slabe și musai cu pălărie.
Mă apropiam de ele nu fără o reținere –
ceva între admirație și teamă. 	
Mă așezam pe iarbă la câțiva metri 
și le priveam minute în șir.
O liniște aproape extatică – 
resemnare în fața unui sentiment sumbru, imposibil de înlăturat. 
Nu le dădeam nume, convins că au deja unul. 
N-aș fi vrut să se simtă jignite.
Contrastul dintre aspectul de boschetar 
și prestanța fără echivoc
m-a atras din primul moment.
Aveau să treacă muți ani până când să le asociez 
cu imaginea unui scriitor american alcoolic, cinic și genial.
Aveau să treacă mulți ani până să văd Scarecrow, cu Pacino și Hackman –
Do you think crows are scared by scarecrow? Crows are laughing,
crows are laughing! 

Plecam de acasă cu ghiozdanul de școală spre Eminescu. 
Mă opream în fața unei sperietori de pe Sărărie,
cu palton negru, blugi și fular galben la gât.
Săream gardul din lemn prin spatele casei
prinzându-mă cu mâinile de creanga unui măr
și rămâneam acolo: eu, sperietoarea și ciorile
pe iarba încă umedă în primele ore ale dimineții.
Aș fi vrut ca tata să fie o sperietoare de ciori.
Să mă asculte când îi povestesc cele mai de nepovestit gânduri.
Să nu pară suprins, ofuscat ori s-o facă pe-a interesantul.
După trei zile mi-am dat seama că numele lui era Scrondo – 
ar fi fost imposibil să mă înșel.
Stătea imperturbabil în mijlocul curții.
Nu indiferent, dar imun la toate meschinăriile din jur.
Pe Sărărie așteptau băieți mai mari de la internat;
ne percheziționau, ne confiscau monede, brelocuri,
gume sau pachețele cu mâncare primite de acasă.
Pe Sărărie mașinile treceau cu viteza luminii.
Zeci de câini și pisici zăceau pe asfalt cu mațele scoase.
Pe Sărărie ajungeam la școală,
iar la opt ani școala e cea mai mare meschinărie din lume.
Într-o zi Scrondo și-a rupt o mână.
Îi stătea atârnată din cot 
și îi căzuse pe jos mănușa jerpelită cu un singur deget.
Nu i-am îndreptat mâna; nu i-am ridicat mănușa 
cu mâinile mele la fel de schiloade,
dar absurd de mobile, cu cinci degete la fiecare mănușă.
Le țineam în buzunare și le mișcam cât mai puțin.
După două săptămâni învățătoarea m-a mutat în bancă cu Marta,
care mergea și ea cu autobuzul, avea două cozi împletite 
și râdea ori de câte ori încercam să fiu amuzant.
Așa că pe Scrondo l-am revăzut abia spre finalul trimestrului,
când Marta a făcut rujeolă și au ținut-o acasă până după Crăciun.
Doi bărbați tineri strângeau lemnele din curte
și el zăcea întins peste morman.  
Nici o grimasă, nici un resentiment.
Nici o urmă de teamă. 
 

Să pierzi totul de trei ori 

Toate femeile din viața mea au venit iarna.
Tot iarna și despărțirile.
Se poate întâmpla și în mai,
sub un soare galben, aproape toropitor.
Dar diferențele se opresc aici.

Prin 2007, după doi ani într-o garsonieră din București,
cu Iulia și cățelușa lup,
botezată după numele unei piese de la Marillion,
doi ani cretini și mișto,
chiar la finalul facultății,
când toți banii ni se duceau pe alcool,
vorbeam numai despre muzică și cărți.
Începusem un roman, voiam să-mi iau chopper –
totul urma să se întâmple. 
Aveam mici frustrări,
dar, la 25 de ani totul urmează se se întâmple.
Și s-a întâmplat în decembrie.
Iulia mi-a spus că nu mai poate așa.
Mergea de câteva săptămâni la un psiholog fără diplomă,
un puști care tocmai își deschisese cabinet de consiliere.
„Nu mă lași să cresc” – mi-a zis.
„Trebuie să fiu independentă, să iau decizii pe cont propriu.”
De Revelion eram în Iași.
În ianuarie mi-am adus toate lucrurile. 

La începutul lui 2018 s-a întâmplat iar.
Ne iubeam ca nebunii și ne certam la fel.
Am rupt scaune, am dat foc la mobila din bucătărie,
am plecat de nenumărate ori de acasă cu un rucsac mic, aproape gol,
dar mă întorceam mereu după câteva ore.
Nu puteam trăi unul fără celălalt și nici nu voiam.
Într-o zi mi-a spus că merge la psiholog.
Câteva luni mai târziu s-a sinucis.

Acum nu e iarnă.
N-am mai rupt de ceva timp scaune și n-am mai dat foc la nimic.
E sfârșit de mai. Oamenii prin parcuri caută umbra.
Nu mai cred ca la 25 de ani că totul urmează să se întâmple.
Scriu a cincea carte, 	
am al treilea câine,
a treia femeie pe care chiar am iubit-o. 
Poate că lucrurile nu mergeau perfect, dar ne era bine împreună.
 

În gara din Los Infiernos, Regatul Castiliei 

Locuiai la capătul străzii Perrera, din Los Infiernos,
dincolo de Piața La Hervá.
Porneam în fiecare dimineață, dar nu ajungeam niciodată la tine.  
Femeile erau toate îmbrăcate în roșu.
Căldura amesteca mirosurile de fructe,
brânză de capră și pește. 
Mă opream pe malul râului Aragón.
Priveam roșul halucinant al rochiilor lungi – 
un labirint mișcător, un râu paralel 
care curgea fără oprire în toate direcțiile.
Singurii bărbați din oraș erau barcagiii. 
Priveau numai în jos, spre apă,
nu-și ridicau niciodată ochii. 
Nu-i auzeam vorbind, nu știam dacă sunt vii
sau morți plutitori, fără casă. 
Porneam în fiecare dimineață 
entre mujeres vestidas de rojo
pe strada Perrera, din Los Infernos, Regatul Castiliei.
Nu ajungeam niciodată la tine.  
Femeile îmi puneau în mâini mici animale moarte:
șoareci cu gâtul sucit, caracatițe, pisici vopsite în toate culorile lumii.  
În fiecare seară, în gara din Los Infernos, Regatul Castiliei, 
vindeam copiilor cadavre în loc de jucării. 
Casa ta de la capătul străzii La Hervá era mereu mai departe. 
La început o vedeam, se depărta 
cu fiecare pas, cu fiecare zi. 
Erai una dintre femeile îmbrăcate în roșu.
Nu-mi aminteam ochii tăi, gura, mâinile. 
Încetai să exiști, încetai să fi existat. 
Toată viața am vândut cadavre, spuneam că sunt jucării,
urmărind o femeie îmbrăcată în roșu, 
de la capătul unei străzi dintr-un oraș pe care nu l-am văzut niciodată,  
în gara din Los Infiernos, Regatul Castiliei.