To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Rodica-Maria Mijaiche participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Reșița, România și are 41 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Visurile nu au preț

      — Nu poți să pui preț pe visuri, îmi șoptește la ureche o voce de femeie.
      Mă întorc spre ea, dar privirea ei nu se desprinde de tabloul în mărime naturală în fața căruia stau deja de o jumătate de oră.
      — Poftim? o întreb, dar am auzit de prima dată ce a spus, nefiind convinsă, însă, că a vorbit cu mine.
      Ochii ei negri, luminați de o rază nevăzută, se fixează asupra mea. Simt căldura cum îmi străpunge sufletul radiind dinspre privirea ei.
      — Bătrânul din imagine, arată ea cu degetul a cărui unghie dezvăluia o manichiură colorată într-un roșu imperial. Așa obișnuia să spună.
      — Oh, mirată îmi duc mâna la inimă, l-ați cunoscut?
       Dă din cap în semn de aprobare și îmi îndrept din nou privirea spre tablou. Imaginea bătrânului cu pipa cuprinsă între degete și cu privirea contemplând gramofonul, îmi face sufletul să plângă. Pare a fi o combinație între dor și resemnare deopotrivă în atitudinea lui, încât inspir adânc, parcă simțindu-i durerea. Așezat pe patul din încăperea care a fost martoră la dezastrul care i-a schimbat viața, bătrânul pare să fi ajuns la finalul călătoriei. Un sfârșit care trebuie povestit. Un final al unei vieți mărețe, dar care a îndurat decizii grele.
      — Mda, îngână femeia și dă să plece.
      Mâna mea tresare deodată fără ca eu să am vreun control asupra ei și o prind de braț.
      — Oh, nu plecați, vă rog.
      Cuvintele îmi părăsesc buzele fără să le pot controla, dar trebuie să aflu povestea bătrânului din tablou.
      — Îmi pare rău, se retrage femeia, e dureros pentru mine să rămân aici.	
      — Vă rog, adaug repede și o pornesc după ea. Mă scuzați, nici nu m-am prezentat. Numele meu este Laura Sharp, sunt jurnalistă la The View. Aș vrea foarte mult, doar în cazul în care și dumneavoastră dispuneți de timpul necesar, să-mi povestiți despre bătrânul din imagine. Cuvintele dumneavoastră mi-au trezit curiozitatea. Am impresia că înseamnă mai mult.
      Ochii femeii sunt fixați asupra mea. Nu pot să spun cu exactitate ce-mi transmit. Enervare. Saturație. Dorința de a povesti. De a se confesa. O luptă asiduă se dă în sufletul ei, însă după câteva clipe în care-și lasă privirea să mângâie imaginea bătrânului, răspunde aproape șoptit:
      — Numele meu este Edit Nowak-Taylor, iar bătrânul din imagine este nimeni altul decât bunicul meu, compozitorul Daniel Nowak. Vă rog, spuneți-mi Edit.
      Nu mă șochează aflarea numelui bătrânului, știam deja cine este. Sunt într-adevăr surprinsă că am reușit să dau de nepoata lui. Mai mult de doi ani de zile, eu și cei de la redacție, am încercat să o găsim. Nu se știe mare lucru despre viața personală a compozitorului care a redat curajul soldaților englezi în cel de-al Doilea Război Mondial. Cu ajutorul operelor sale, cântece care au ridicat moralul militarilor pe fronturile de război, el este un nume care se pronunță cu recunoștință și respect de către britanici.
      — Edit, sunt încântată să vă cunosc.
      — Cred, râde ea dintr-o dată amuzată, la câtă perseverență au arătat colegii dumneavoastră  în încercarea de a mă găsi.
      —  Așa este, îmi dau o șuviță de păr după ureche, trebuie să-mi cer scuze pentru insistență, dar vedeți dumneavoastră, publicul este dornic să afle mai multe despre omul care a susținut și încurajat prin muzica sa armata britanică.
      — Posibil să aveți dreptate. Poate a venit timpul să nu mai privesc înapoi, decât pentru a-mi aduce aminte ce fel de om a fost bunicul  meu. Haideți, să facem câțiva pași.
      Îmi cuprinde brațul și părem două prietene care nu s-au văzut de mult și acum se pun la curent cu noutățile. Pașii noștri calcă agale prin sala expoziției de fotografii găzduită de British Museum până ajungem lângă o bancă de lemn lăcuit și ne așezăm. Mă uit în toate părțile, dar imediat primesc asigurări din partea noii mele prietene.
      — Nu ne va deranja nimeni. În fiecare an, în această perioadă, vin aici pentru a avea câteva clipe cu bunicul meu.
      Știu că expoziția de fotografii, reprezentând viața englezilor din timpul războiului, este deschisă publicului timp de cinci zile pe an. În fiecare an, în fiecare dintre cele cinci zile, am fost aici. M-am plimbat și eu, și colegii mei în speranța că o vom întâlni pe nepoata marelui compozitor. Îmi reazem spatele de spătarul băncii așezate cu fața spre tabloul în mărime naturală. Nu există cuvinte care să descrie omul sau încăperea ce sunt cuprinse în imagine, dar voi încerca pe cât posibil să redau ceea ce simt privind această poză. 
       Este surprinsă o lume distrusă de arme moderne, lumea unui om care pare că încearcă să reînvie ceva din vremurile care s-au pierdut. Fotografia îl prezintă pe bătrânul Daniel Nowak, așezat picior peste picior, privind cu o melancolie resemnată spre gramofonul care încă își răsfiră sunetele în încăperea distrusă de explozie. Un om care respiră într-o lume a  haosului, într-o cameră devastată, în care perdelele de la geamurile sparte și împrăștiate peste tot în jurul lui flutură în vântul lin de după furtună, asimilându-l ca pe un vechi prieten care și-a întors, pentru ultima dată, picioarele în acel loc.
      — Este ultima poză pe care o am cu bunicul meu. Câteva zile mai târziu, a murit.
      — Îmi pare nespus de rău, spun cu durere în glas, lăsându-mi privirea să cuprindă sala în care ne aflăm, doar ca să constat, cu stupoare, că suntem numai noi două.
       Îmi cuprinde degetele, îmi trage palma în poala ei și simt că are nevoie să povestească, de parcă ar îndeplini o ultimă dorință a cuiva drag, ca un testament ce trebuie citit cu voce tare.
      — Bunicul meu a venit în Londra prin anii ’30. Se întoarce spre mine și continuă de parcă s-ar scuza. Nu mă întrebați mai multe că nu știu; cum a reușit să părăsească Germania în perioada aia, cum a ajuns în Londra... Își pleacă fruntea și inspiră adânc. Tot ce știu este de la tatăl meu, bunicul nu a vrut să mai povestească nimănui niciodată despre acele vremuri. Probabil au fost foarte dureroase pentru el.
      —  Pot doar să-mi imaginez, spun pe un ton trist.
      — Nu cred că putem să ne imaginăm cum a fost atunci, cum au fost acele vremuri pentru evreii supuși la chinuri îngrozitoare.
      Nu mai spun nimic și tind să-i dau dreptate. Ochii mei nu se dezlipesc de fotografia imensă și de încăperea în care bătrânul pare să-și fi reîntâlnit o veche iubire: gramofonul, care pare că și acum își cântă versurile aducând un strop de alinare în sufletul unui om aflat la sfârșitul unei ere. Totul pare că strigă după ajutor și totuși nu dorește să fie vindecat. Bucăți de ciment căzute din tavan, găuri unde au fost odată geamuri mari, care lăsau să intre lumina, sunt ținute acum doar într-un dinte format din blocuri de piatră. Este palpabilă nevoia de a da timpul înapoi, într-o vreme în care lumea era liniștită. 
      — Știți de ce a ales ca ultima lui apariție publică să fie acolo, în camera lui?
      Dau din cap negând și aștept curioasă răspunsul.
      — Acela a fost locul în care se retrăgea și compunea. Pianul nu mai este. A fost vândut când nu mai aveau cu ce să se hrănească. Iar gramofonul acela, arată ea cu degetul spre obiectul ce pare mai viu ca niciodată, este singurul pe care l-a păstrat. 
      Lacrimi amare, ca o mărturie a ceea ce a fost, apar pe obrajii lui Edit. Îmi strânge pentru ultima data palma între ale ei și se ridică. 
      Visurile nu au preț, este melodia compusă într-o singură noapte. A fost cântată de soldații britanici în noaptea dinaintea plecării pe front, cu atâta pasiune, încât toți s-au întors acasă. De atunci, prezența compozitorului a fost solicitată chiar și pe frontul de război pentru a menține moralul armatei britanice. 
       După toate suferințele și toate durerile, Daniel Nowak a reușit să transmită bucurie și fericire cu fiecare clapă a pianului apăsată de degetele lui sigure. Visurile nu au preț, ele sălășluiesc în sufletele noastre și doar noi putem să decidem cât de mult putem să ne dedicăm îndeplinirii acestora.