To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Ștefania Hale participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Deva, România și are 13 ani. Ea este îndrumată de domnul Prof. Alexandru Murar. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Două povești: Secretul nostim-tenebros al lui tanti Agata

      -	Și, ce știi de vecina asta a ta? m-a interogat Wal.
      -	Nu mare lucru... știu că n-are câini, are doar două amărâte de pisici, deci avem cale liberă din punctul 
ăsta de vedere. N-are soț dar are o fiică, pe doamna Rodica, care e în tură de noapte, că e doctoriță. Și... ar mai fi ceva, tata mi-a spus.. cică vecina, ar avea un secret bine păstrat care, dacă s-ar afla, ar ruina-o psihic, știi...
                                                                                        *
Dar să nu uit să mă prezint. Numele meu este Adrian (Adi pentru prieteni), am 13 ani și locuiesc în cartierul Andrei Mureșanu din Cluj. Stăm într-o casă frumoasă și veche, care datează de la 1932! Este o casă atât de misterioasă: are tot felul de ascunzători, inclusiv două camere secrete și o săliță la subsol în care poți intra doar prin podeaua de la camera mare. În sălița aceea își țineau străbunicii mei averea atunci când a izbucnit al Doilea Război Mondial! E o casă foarte fascinantă! Părinții mei se numesc Angela și Dan și sunt agenți imobi-liari. Toată ziua sunt plecați de-acasă, se întorc abia seara de la serviciu. Frați sau surori nu am. În schimb, am un prieten, Walter (eu îi spun Wal), cu care am făcut multe pozne și care știu că îmi este un prieten adevărat. Ne cunoaștem de când eram bebeluși! Wal stă la două case distanță de noi, așa că suntem nedespărțiți. Amândoi iubim orașul în care ne-am născut, ni se pare că este un loc absolut magic. 
                                                                                       *
Ne-am luat amândoi câte o lanternă. Era timpul să trecem la acțiune. Azi, în seara de 7 spre 8 martie 2024. Eram entuziaști și știam că ne asumăm un mare risc, dar eram dispuși. Nu ne păsa de consecințe, mintea noastră se gândea numai la acțiune. Și la adrenalina care ne pulsa în corp. Încet, am ajuns la gardul care ne despărțea de tanti Agata. Deși era înalt, am reușit să-l sărim. Mă simțeam invincibil, cam ca Van Damme. Fără zgomot, am ajuns la intrarea din față pe care însă am ocolit-o și, la fel de încet, ne-am pitulat pe lângă pereții casei, ajungând la intrarea din spate. Mâna îmi tremura puțin pe clanță; dar, făcându-mi curaj, am apăsat-o și am intrat. Am dat într-un coridor mic și foarte întunecos, dar nu ne-am aprins lanternele. Din coridor dădeau mai multe camere, una la dreapta, în care era aprinsă lumina dar nu era nimeni, una în față și una în stânga. În camera din stânga lumina era stinsă și se auzea un sforăit de brontozaur. „Sfoorrr... sforr... sforr...” Ușa era întredeschisă, dar se zguduia de la atâta sforăit. Am împins-o puțin. Da! Ea era. Tanti Agata! Am tras ușa înapoi și am intrat în camera din față. Era bucătăria, unde nu părea nimic suspect. Am intrat în următoarea încăpere, care s-a dovedit a fi livingul. Nici aici nu părea nimic nelalocul lui. După living erau alte camere, pe care le-am inspectat atenți, dar nu găseam nicio urmă a secretului de care îmi povestise tata. Ne-am hotărât, în șoaptă, să ne întoarcem înapoi și să părăsim casa până nu ne prinde careva. Zis și făcut! Ajunsesem în coridorul întunecos de la intrare, când mi-am dat seama că nu verificasem camera luminată din dreapta!
        -	Wal! Mai avem camera asta! 
Intrăm. Ochii noștri văd o explozie de lumină. Când ne mai obișnuim cu ea, parcă ne pică cerul în cap.
        -	Hei, Wal, Adi, ce faceți voi aici?! V-a invitat cumva bunica?? N-o cred în stare...
        -	Șșșșșt! Nu, nu ne-a invitat nimeni! Am... am pătruns prin efracție, am spus, dându-mă mare.
       -	Cum? Noi nu am auzit nimic! Și bunica doarme de rupe patul! spun Sofia și Eva.
       -	Știu, am fost silențioși. Am intrat prin intrarea din spate... știi, am studiat casa voastră de mai demult. 
Dar auziți, fetelor, haideți afară, că aici nu putem vorbi ca lumea! În șir indian și în liniște, am ieșit cu toții afară, ca să n-o trezim pe „matroană”. Ce se îtâmplase de fapt? Dădusem peste colegele noastre de bancă, Sofia și Eva, niște puștoaice frumoase foc de care eram îndrăgostiți (eu de Sofia, Wal de Eva) până peste cap. Habar n-aveam că locuiesc lângă noi!! Și abia așteptam ocazia de a mă da mare în fața lor! 
      -	Nu v-ați supărat că am pătruns în casa voastră prin efracție, nu, fetelor?
      -	Păi nu știu, depinde de motiv, spune Eva jucăușă. Ia zi, Wal, care a fost motivul?
      -	Mo-mo-motivul a fost că am aflat că tanti Agata are un secret și, pentru că am fost curioși, ne-am gândit că n-ar fi rău să-l aflăm, se bâlbâie Wal. 
      -	Doamne, ce amuzant! Și, ați aflat secretul?
      -	Nu, nu ne-am dumirit încă...
      -	Păi secretul suntem noi! ne-a băgat Sofia în ceață. Bunica ne ține închise în casă pentru ca nu cumva băieții să se îndrăgostească de noi și să ne... fure! Mama îi spune că exagerează, dar atunci când e în tură de zi bunica profită și nu ne lasă să ieșim afară. Mama tot zice că ne mutăm, că e inadmisibil să ne închidă în casă în halul ăsta! Dar până ne mutăm, îți dai seama că trece mult timp.
Eu și Wal ne uităm unul la altul, muți de mirare.
      -	Și ăsta era secretul, continuă Eva cu amărăciune, bunica nu voia să se afle că ne ține închise în casă. 
Ar fi bârfit-o toată lumea și n-ar mai fi putut ține capul sus în cercul ei de babe. Și, pentru că bunica e bătrână, mama nu vrea s-o supere, poate face cu capul! Și de asta e... secret. Dar pentru mine și Sofia nu e bine.
      -	Doamne, zici că e telenovelă! mi-am revenit eu. N-aș fi crezut nici în ruptul capului că mai există așa ceva în ziua de azi! Zici că suntem pe vremea lui Rapunzel, când se închideau fetele în turn, ca să nu le fure diverși, de la prinți la balauri și brontozauri sau ce-or mai fi ei! Cum de suportați toată situația asta???
      -	Păi nu suportăm. Mai mult visăm la prinții care o să ne fure de-aici, glumi Sofia.
      -	Și... n-ați vrea să fim noi prinții aceia? am spus ghiduș.
      -	Noi n-am avea nimic împotrivă! Ar fi chiar bine...
M-am apropiat de Sofia și am luat-o de mână. Ca prin ceață, îl vedeam pe Wal făcând, timid, același lucru...
                                                                                              *
      -	Haide, Wal! Tanti Agata s-a pus la siestă, noi trebuie să fim la intrarea din spate! am exclamat. Fără să facem zgomot, ne-am pitulat pe lângă casa vecină, atenți să nu ne foșnească buchetele de flori din mâini. Când am ajuns la intrarea din spate, am intrat (cineva, știm cine, sforăia de se cutremura casa) și am șoptit:
      -	Hei, pssssst, fetelor! Haideți puțin afară! Ele, cu câte o ceașcă de ceai în mâini, s-au conformat.
      -	Pentru voi, la mulți ani de 8 martie! am urlat eu și Wal.
Fetele au fost atât de surprinse, că au scăpat cănile din mâini. Care s-au izbit de ciment și s-au spart, cu zgomot. Zgomot a făcut și tanti Agata venind să constate dauna. Zgomot am făcut și noi când am încercat să o îmbunăm. Degeaba! Atunci, i-am dat și „matroanei” un buchet de flori (ne pregătiserăm din timp pentru situaţii de urgenţă) și am surprins-o plăcut. Așa că am profitat de situație:
       -	Tanti, e 8 martie, vrem să le scoatem pe fete la o înghețată! Au voie, nu?
Și, fără să mai așteptăm răspuns, am zbughit-o tuspatru pe poartă...


      Câte fapte minunate poate face un om atât de mic?

      -	Uite ce e, băieți, nu mai putem continua așa! vocea mea răsună ca un ecou.
      -	De ce? întrebă șovăielnic Balaci. 
Dar mai întâi o vorbă despre mine. Mă numesc Gheorghe Popescu și fac parte din generația de aur a naționalei României. Sunt fundaș și nu de puține ori am salvat poarta noastră de un șut năprasnic care amenința să înscrie. Ei bine, în seara aceea aveam meci cu Argentina. Argentina este o echipă foarte puternică, care rare-ori a pierdut vreun meci. Marele Maradona este în echipa lor. Dar și marele Hagi este în echipa noastră. Azi, în timp ce luam masa, am avut o revelație. De ce întotdeauna pierduserăm toate meciurile în timpul cărora fu-seseram nervoși și fără fair-play? Și de ce câștigaserăm toate meciurile în timpul cărora ne bucuraserăm de joc și fuseserăm calmi? Nu putea fi o coincidență. Știam că azi Mircea Lucescu avea să fie stresat și prost dis-pus din cauza echipei puternice cu care aveam să ne confruntăm. Știam și faptul că băieții aveau să se molipsească de la dl. Mircea, devenind și ei agitați, nervoși și prost dispuși. Așa că am încercat să vorbesc cu ei.
      -	Știți care-i faza... am vrut să vorbesc cu voi pentru binele echipei. Adică, implicit, al nostru...
      -	Da’ ce, socoți că echipa nu e bine pusă la punct? Îl are pe inegalabilul Hagi! 
      -	N-am spus nicio clipă așa ceva. Totuși, Argentina îl are pe inegalabilul Maradona. Și nu vi se pare ciudat faptul că atunci când am fost liniștiți, calmi, bucurându-ne de joc și cu fair-play am câștigat? Iar atunci când am fost agitați, stresați și nervoși am pierdut? E o coincidență mult prea mare.
      -	Ca să fiu sincer, am observat și eu treaba asta, spuse încet Hagi. Dar nu mi-am bătut capul cu ea.
      -	Ei, de asta am vrut să vorbim. Eu v-aș sugera să încercați să nu vă mai molipsiți de la dl. Mircea, care vă dați seama că va fi extrem de nervos în seara aceasta.
      -	Da, dar e foarte greu! Cine poate să-și controleze emoțiile însă putem încerca, n-avem nimic de pierdut! 
La meci, toți erau binedispuși și cu zâmbetul pe buze. Am presimțit că urma să avem un meci bun. Am început să ne încălzim. Dl. Mircea era nervos și agitat, exact așa cum crezusem. Portarul nostru apăra excelent, iar coechipieri mei șutau foarte bine. M-am uitat la jucătorii echipei Argentinei, care în timpul încălzirii țipau unii la alții și erau nervoși din cale-afară. Îmi dădeam seama că aveam un avantaj enorm. Când a început meciul, ne-am descurcat excelent. Argentinienii au avut din minutul 10 o fază de gol, dar aceasta a eșuat. Apoi Hagi a reușit să înscrie. Argentinienilor li s-a acordat un penalty în minutul 25. Maradona a șutat cu efect, dar portarul nostru a sărit ca o lăcustă și a parat! Apoi, în minutul 35, Chivu a mai înscris încă un gol. La un moment dat, Lăcătuș faultă un argentinian destul de rău. Argentinianului i se umflă piciorul și nu mai putu să joace. Lăcătuș își ceru scuze s-au îmbrățișat. Ca să vedeți ce face fair-play-ul din om. Meciul s-a sfârșit cu 3-0 pentru noi. Bătuserăm Argentina, campioană mondială! Eram foarte mândri de noi. Am sărbătorit, am făcut poze... ne-am distrat. Obosit, dar mulțumit, am plecat spre casă. Am mâncat două mere și am auzit soneria. Cine putea să sune la ora aceea? M-am uitat prin vizor. (Prudența nu strică niciodată.) Erau băieții din echipă!
      -	Heeeeei, Gică! Mulțumim pentru victoria din seara asta! Pentru că ție îți aparține, știi asta, nu? 
      -	Revelațiile tale sunt salvatoare întotdeauna, a spus Dan Petrescu și ne-am îmbrățișat. Apoi au plecat, 
pentru că era târziu și eram obosiți. 
În sinea mea m-am gândit: Câte fapte minunate poate face un om atât de mic?