To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Emanuel Dănuț Gînga participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din Suceava, România și are 19 ani. Este îndrumat de doamna Prof. Camelia Hreban, la Colegiul Tehnic „Samuil Isopescu”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                                                                    10.06.2024

        Jurnalul meu,

	Îți scriu despre trecutul meu. Nu despre cel pe care îl știi; este despre un mine care a uitat cât de frumos poate fi cu tine!
	Mama este departe de mine. Aproape fizic, dar mintea și sufletul său hoinăresc în lumi atât de albastre și de roz încât nu le pot cuprinde! De ce, mami? De ce? De când? Ce poate spune ea, biata ființă ai cărei ochi privesc metalic, dar candid, un Cer către care nici măcar nu pot tinde?
	Povestea începe de aici. M-am ridicat de pe scaun ca să o privesc mai bine. Venisem de la școală și-mi fusese tare dor de ea. Îmi era zilnic, dar, astăzi, parcă doream să o știu cu mine, vorbind despre bucurii și vremuri ca altădată. Nu știu dacă încerca să se uite la mine sau eram doar un obstacol care subția linia orizontului către ea. Poate că visa într-un fel pe care nu l-am înțeles mult timp. Acum înțeleg că lumea de dincolo de mine, care se întinde către o chemare de stele, este adânc înrădăcinată în sufletul meu prin ea, o ființă mică care se ghemuiește în sine pentru a putea cuprinde necuprinsul. Pricep că ea mă îmbrățișează în fiecare zi cu brațele largi ale lumii întregi. De aceea zâmbește atunci când uit să mănânc pentru că vrăbiuța de la geam mi-a cucerit timpul și gândurile, și atenția, și tot ceea ce eram pregătit să fac. 
	Îmi place chemarea ei blândă, în care stăruie un miros de scorțișoară parfumată cu măr Golden auriu din grădina bunicii. Cred că am auzit demult o poveste despre trei dorințe: una pentru tine, alta – pentru cel mai drag suflet și alta – pentru dușmanul cel mai aprig.
	Eu nu am dușmani. Nu pot crede în existența unor oameni călăuziți de ură, de resentimente, de răzbunare, pe termen nelimitat, căutând doar răsuflări otrăvite de spaimă, invidie, orgoliu. Aici nu pot regăsi pe nimeni din jurul meu. Dimpotrivă, în lumea mea, oamenii aparțin lumii care trăiește azi pentru azi și mâine se proiectează de azi, cu frumos și cu bine, uneori și cu durere sau temere. De aceea, dorințele devin două: una pentru mama, alta – pentru mine, iubita mea și restul lumii.
	Mama aparține lumii sacrosancte a neatinsului. Cuvântul, privirea, trecerea peste ochii mei plecați și rușinați, alintul dimineții cu miros de pâine prăjită cu dulceață de trandafiri, cămașa obligatoriu albă pentru școală, parfumul de lavandă din foișor sunt doar ale mele pentru totdeauna. Nu îmi trebuie o prăjitură a amintirii, întrucât sufletul ei ființează în mine ca un prezent continuu, calm, liniștit, de bucurie și visare. 
	În parc, degetele prietenei mele îmi liniștesc sufletul zbuciumat uneori de la școală, cuibărindu-mă în brațele ei fine și calde, sub privirea care îmi spune mereu: „- Dane, și aici este o lume de trăit! Mai coboară din Cerurile tale și privește la muritoarea care te iubește!”.
	Lumea mamei trece peste timp. Dar eu, eu, încă, trebuie să trăiesc în el. Te iubesc, Melina!