To read this creation, request a translation by clicking the “Google Translate ” widget.

Laura-Corina Miron participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a V-a, din București, România și are 40 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Pe ocolite

Rezonanțele suprapuse simultan de 860Hz și 960Hz îi răsunau din telefonul mobil veșnic în maximă proximitate, îi inundau spațiul dintre urechi, prin maxilar, îi escaladau sinusurile, îi pocneau fruntea, din interior, ca pe o cinelă dureroasă.

Furtuna ce se pornise afară, o combinație de vijelie turbată și ropote revărsate ca perdele gri, de netrecut chiar și de către pietonul surprins la o distanță incomfortabilă de orice adăpost deasupra capului, nu îi mai oferea plăcerea profundă de copil căruia, pe neașteptate, i se permite tot ce este mai dulce și mai colorat pe lume, plăcerea pe care o resimțise cu doar o lună, două în urmă, când astfel de fenomene meteorologice compuse din înnorări întunecate, mișcări vajnice de aer și revărsări de ape din cer se ținuseră lanț pentru un număr de zile care depășiseră o săptămână, două, de farmec melancolic. 

Greutatea atmosferei, greutatea tuturor norilor și a întregului volum de ape revărsate pe hectare de jur împrejur, greutatea pașilor, mai ales a tălpilor ude în balerini inundați pe asfaltul bălțat cu bălți, greutatea luminii zilei de a pătrunde și a impulsiona omul în a-și executa hărnicia, greutatea compusă din toate aceste trăiri îi apăsau sufletul ca turnul confortabil de plăpumi groase, împăturite uniform, așezate pe pieptul ei cum îi făceau pe plac bunicii, când rămânea minute multe sub acea apăsare ce o toropea, o țintuia blând pe spate în timp ce sufletul i se culcușea și el în coșul pieptului, exact în centrul gravitației exercitate de sus în jos pe ea. 

Ploaia i-l aducea cu atât mai mult în minte, cu cât cu doar puțină vreme în urmă glumiseră despre asta, el nu înghițea nicicum vremea pe care lumea o numește rea pe când ea torcea pe vreme ploioasă. Acum însă, lipsită brusc de prezența lui în viața ei, ploaia se transformase în confirmarea vieții ei ratate. Furtuna petrecea spectaculos, bubuitor, iar efectul artificiilor îl ofereau imploziile repetate ale propriilor ei lacrimi. Plânsul amar i se ridica din piept, exploda înainte să treacă de gâtlej și se retrăgea în tot corpul paralizat în acest potop intern. 

Abandonată din nou dar nu avea să spună nimic, nimănui de data aceasta. Dacă va spune oricui, dacă va verbaliza, nu va mai avea nici o șansă să fie totul bine din nou, nu va mai avea șansa unei șanse în sine și poate, cândva, chiar dreptul la iubire. 

Pentru siguranța șansei, făcea totul cum trebuie: Dacă un cerșetor îi cerea bani într-un anumit fel, se oprea din drum, scormonea și îi înmâna câteva bancnote. Cererea divină odată împlinită, putea să își continue pașii prin zi. Bineînțeles, dacă îi ciocănea gândul în timp ce ocolise un stâlp pe dreapta, se oprea după câțiva pași, nu prea mulți, pentru a se întoarce din drum și a-l ocoli prin stânga. Dacă voia să spună ceva și simțea ciocănitul în frunte, grăia doar în forma sugerată de sub frunte. Editată, cumințită. Dacă auzea motorul unei mașini oprindu-se în dreptul geamului, trebuia să verifice. Poate era el și nu conta că a venit până la ea, depășind toate depărtările, dacă nu îl observa din prima. L-ar fi pierdut și cine știe ce nenorocire i-ar fi urmărit sufletul prin toate viețile de acum încolo. Dacă trebuia să se ridice de pe fotoliu de mai multe ori doar pentru a aranja cutele cămășii atârnate de ușa dulapului astfel încât ele să cadă perfect uniform, o făcea și se convingea de satisfacția simplă de a fi consumat mai multe kilocalorii, cu ocazia aceea.

Hotărî, convinsă de mai multe ciocănituri în mai multe zone de prin craniu, să aibă din nou foarte mare grijă de aspectul exterior. Recunoștea acum că fusese delăsătoare, permisese altor preocupări și gânduri să aibă pretenții asupra timpului ei. Se împărți așadar în catifelarea pielii, mătasea părului, suplețea trupului. Mai ales suplețea. Era necesar să revină la acele vremuri când primul și ultimul ei gând din parcursul unei întregi zile era preocuparea cu reducerea propriei mase în spațiu. Cu cât mai puțină, cu atât mai ușor de iubit, cu atât mai puțin o povară, cu atât mai ușor de luat cu sine oriunde. Nimeni nu ar refuza să poarte mereu cu sine o masă neglijabilă ca volum și care oferă o nesfârșită bogăție sufletească. Aceasta avea de oferit și nimeni nu va renunța la așa ceva.

Se bază deci pe gândire și simțire și hotărî că ar fi cel puțin rezonabil să își reducă restul ființei, cea fizică, cea socială, la minim. Nădejdea aceasta nouă, înrădăcinată în trecuturi îndepărtate, se luă de mână cu ciocănitoarea din frunte. Avea deja cel puțin două forțe mari pe care se putea baza, cu ajutorul cărora se putea deplasa și înainta în spațiu. Rectiliniu și uniform în mintea ei, cu ocolișuri și pași reluați pe stradă la suprafață.

Abuzurile fizice pe care și le aplica sieși nu le putea evita decât mult prea rar și nici atunci nu depindea de ea. Niciodată nu depindea de vocea din centrul superior al creștetului ei ci mereu de ciocănitul dindărătul frunții care se pornea dincolo de orice rațiune și sentiment și în fața căruia nu putea decât să îngenuncheze, cu capul plecat. Mereu cu capul plecat. Îi părea rău de această neputință, iar ciocănitul o avertiză, iar cineva îi rânjea chiar din sine la acest gând, că poate chiar această neputință va fi fost cauza inițială, principală și ultimă pentru eșecul ei general. Resimțea vina și rușinea în vintre, simțea că toți știau, poate tălmăciseră culoarea din jurul ochilor ei și își dăduseră seama de cauza internă, poate unghiile neregulate la degetele mâinilor, poate poziția câș de a ședea pe un scaun, poate mișcările crispate ale buzelor în procesul de vorbire, poate glasul prea iritat sau prea neputincios în volum, poate părul moale, vlăguit și el.

Contrapuse abuzurile de acum, excesele înspre și dinspre afară din prezent, care încurajau volumul și masa, excesului de abțineri și abstinențe din trecut. Se admira pentru trecut, se scârbea de prezent, decizia era evidentă. Abținându-se destul, chiar peste limită, socotea că își va reduce povara ființei după criteriile oricui, chiar oricui, nu conta cine. Dacă oricine ar vedea-o va avea trăirea profundă și sinceră despre ea ca întruchiparea bucuriei și a lejerității, atunci nimeni nu o va putea lăsa. 

Intelectul. Și acesta îi adusese cândva atenție și admirație. Împlinirea sinelui resimțită după orice reușită academică depășea limitele restrânse, trasate de părerile altora. Păstra acest as în mânecă pentru când nu își simțea trupul a fi mulțumitor. Demult o abandonaseră cei care îi apreciaseră gândirea iar ea singură, oricât și-ar fi gustat capacitățile de gândire, simțea mereu tot timpul pe care îl trăise, în toate vârstele cumulate, iar nevoia de iubire prima mereu. Cu intelectul nu reușise să cucerească iubirea. Cu trupul, se apropiase destul de mult, așa credea. Și cu umorul. Iar umorul nu îl pierzi pe măsură ce te afunzi în auto-abuzuri, ba se ascute și devine mai șarmant. 

În familie, în copilărie, avusese parte de ignorare, de umor ascuțit, de abuz și de autoabuz. În final, fiecare relație cu fiecare membru al micii ei familii se sfârșise într-un fel sau altul ca  abandon, părăsire, evitare.

Tăcerea apăruse și se îngreuna în ea. În loc să își pună întrebări, uneori respira anevoie multe minute iar aerul ce îi intra în circuit descria, ocolit, conturul unui semn de întrebare dar în lipsa  oricăror cuvinte înlănțuite care să anticipeze semnalizarea nedumeririi. Tăcerea devenise o apăsare generală asupra trupului și sufletului, limbajul rămânea încuiat pe dinafară, ochii învățaseră să fie atenți la detalii strategice pentru căutarea ultimă, a lui, prin peisajele mișcătoare din oraș sau să plutească panoramic, impresionist, fundal pentru emoții. În final, emoțiile au câștigat supremația. Esențializate, tiranice, ele nu acceptă verbalizarea, ciocănelul este acum foarte atent să spulbere orice început de cuvânt care se oferă să formeze un limbaj coerent în minte. Este necesar așa. Ocolim stâlpii din ambele direcții, iar vorbele nu au voie să respire.