To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Alexandra Ioana Rév participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Aleșd, Județul Bihor, România și are 11 ani. Este îndrumată de Prof. Anca Sacadati. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Misterul din școala mea

      Era o zi ploioasă de luni, iar norii grei apăsau peste școală, ca un văl de taină. Picăturile de ploaie băteau în geamuri cu un ritm monoton, ca și cum timpul însuși își pierduse răbdarea. Holurile miroseau a haine ude și a pagini vechi, iar în clasă domnea o liniște neobișnuită. Nimeni nu bănuia că ziua aceea, care nu anunța nimic ieșit din comun, urma să schimbe totul - iar eu aveam să fiu prinsă în mijlocul unui mister pe care nimeni nu-l mai dezlegase de peste o sută de ani.
      Am început ziua cu ora de istorie, făcând o lecție specială de data aceasta… istoria școlii noastre.
      — Bună dimineața! spuse doamna de istorie. Astăzi vom discuta despre misterioasa fondatoare a școlii noastre, Emilia Rosenfeld, care, după cum știți, a dispărut într-un mod misterios după construirea școlii.
      Am stat să mă gândesc. Cum de fondatoarea școlii avea exact numele meu? Ceva era straniu la mijloc. De parcă mi-ar fi citit gândurile, doamna profesoară mi-a spus:
     — Nu te mira că aveți același nume. În vremea aceea, numele acesta era foarte răspândit în zona noastră.
Apoi a continuat...fondatoarea școlii noastre a dispărut în anul 1876 și nimeni nu a mai văzut-o de atunci.
      Da, toată povestea era ciudată și misterioasă. Există chiar și o legendă… ring-ring-ring! Soneria anunța că ora s-a terminat.
      Cum a trecut ora așa de repede? m-am întrebat eu în gând. Nici nu mi-am dat seama că doamna de istorie umpluse deja toată tabla.
      — Hei, Mia, ce oră avem acum? am întrebat-o pe colega mea de bancă și prietena mea cea mai bună.
      — Istorie, desigur! Ora ta preferată. Cum de ai uitat? spuse ea.
      — Istorie?! Dar chiar acum a ieșit profesoara din clasă! i-am răspuns eu.
      — Te simți bine? Dintotdeauna începem ziua de luni cu ora de istorie! Iar profesoara nici măcar nu a intrat, a spus Mia.
      Înainte să-i răspund, am auzit o voce familiară:
     — Bună dimineața! spuse doamna de istorie. Astăzi vom discuta despre misterioasa fondatoare a școlii noastre, care, după cum știți, a dispărut în mod misterios.
Ceva nu era în regulă. Profesoara ne mai spusese asta cu o oră înainte.
     — Nu te mira că aveți același nume. În vremea aceea, numele acesta era foarte răspândit în zona noastră.
Apoi a continuat...fondatoarea școlii noastre a dispărut în anul 1876…
     De un lucru eram sigură. Mă întorsesem în timp cu o oră. Dar cum e posibil? Ring-ring-ring! Soneria. Doamna a ieșit din clasă. Tabla era din nou plină.
      — Acum avem educație socială, nu? am întrebat-o pe Mia.
     — Nu! Avem istorie prima oră, ai uitat? mi-a spus ea.
     — Dar…
      Eram blocată într-o buclă de timp. Participasem deja la cinci ore de istorie consecutive, fiecare identică. Când am privit mai atent, am zărit ceva diferit pe tablă:
Unde elevul învață,
În fiecare zi de viață,
Vei găsi cartea ciudată,
De mult timp uitată.
      Primele versuri erau clare. Se refereau la bancă, acolo unde se așază copiii. Dar ultimele îmi dădeau de gândit: o carte ciudată…
      Mi-am verificat cu atenție pupitrul și am descoperit o mică crăpătură. Apăsând cu degetele, s-a deschis un compartiment secret unde stătea ascunsă o carte prăfuită. Pe coperta neagră scria: Jurnalul Emiliei Rosenfeld… numele meu… sau al ei, fondatoarea școlii noastre. L-am deschis, dar acesta era gol în afara de prima pagina…tot versuri. Mi-am dat seama că începe să-mi placă tot mai mult jocul acesta:
Unde balaurii dansează,
Cheia o vei găsi de-ndată!
Prin peretele invizibil,
Ea va trebui să treacă!
      Această nouă ghicitoare îmi propunea o aventură. Am hotărât să-i spun și prietenei mele despre descoperirea facută.
     — Dacă ai găsi un jurnal straniu care îți propune prin versuri o aventură, ce ai face?
      — Emi, clar aș alege aventura! Nu aș sta nici o secundă pe gânduri, mi-a răspuns ea.
      — Atunci vino cu mine și cheamă-le și pe Bianca și Diana.
      Bianca și Diana erau surori gemene și verișoarele mele. Noi patru formam un grup de neoprit.
      — Dar Emi! Imediat începe ora! au izbucnit gemenele.
      — Veniți, vă rog! Trebuie să vă spun ceva foarte important.
      Am mers în locul nostru secret, în spatele tabloului Emiliei Rosenfeld, unde era un tunel către o cameră răcoroasă sub pământ. Acolo le-am povestit totul, iar ele au fost de acord că e ceva foarte bizar.
      — Ce mai așteptăm? Hai să rezolvăm ghicitoarea! a spus Diana.
      — Ești sigură? Mai bine vorbim cu un adult. Ceea ce se petrece este foarte ciudat, a zis Bianca.
     — Nu ne vor crede niciodată! a spus Mia. Avem în fața noastră o provocare cu care nu te întâlnești în fiecare zi. Dacă ce spune Emi este adevărat, putem să aflăm cum a dispărut Emilia Rosenfeld. Am putea să rezolvăm un mister vechi de peste o sută de ani.
      — Perfect! Să trecem la treabă, am spus toate în cor.
      — Primul vers din ghicitoare spune: „Unde balaurii dansează“. Cred că arată locul unde este peretele invizibil, a spus Diana.
      — Din păcate, eu nu cred că există balauri dansatori, a completat Bianca.
      — Ai dreptate, a spus Mia, dar cred că este doar un indiciu despre locul în care se află peretele. Ca și în prima ghicitoare… „Unde elevul învață…”. Acest vers a condus-o pe Emi spre bancă, așa că și acest vers trebuie să ne conducă undeva. Așa ar fi logic.
      — Exact! am intervenit eu. Din ce știm noi, balaurii apar doar în povești. Poveștile se găsesc în cărți, iar cărțile în…
      — Bibliotecă! au strigat gemenele deodată. Acolo trebuie să mergem.
Biblioteca școlii noastre era o lume incredibilă de cărți învechite și prăfuite, dar cu un conținut de aur. Din păcate, pentru misiunea noastră, aceasta era imensă!
      — Cum vom găsi un perete invizibil aici? a întrebat Mia. Va fi foarte dificil, pentru că este… invizibil.
      Căutând printre rafturi, Bianca a zărit o carte cu marginile aurite: „Basme cu Balauri”. A tras-o, iar peretele din spatele raftului a început să se miște lent, dezvăluind o ușă secretă.
      Am intrat, pășind cu grijă. Camera era mică, cu pereți din piatră, iar lumina palidă care venea prin crăpăturile peretelui făcea ca umbrele să danseze pe ziduri. 
      Pe peretele din față atârna un portret vechi, acoperit de o peliculă subțire de praf. M-am apropiat cu inima bătând nebunește. Privirea Emiliei Rosenfeld din tablou era atât de vie încât aproape am tresărit. Ochii ei păreau să mă urmărească, iar colțurile buzelor aveau un surâs abia schițat, de parcă ar fi știut tot ce se întâmpla acum.
      Sub portret, un cufăr de lemn masiv, cu un lacăt ruginit, stătea tăcut, ca un paznic al secretelor. Lemnul era crăpat pe alocuri, iar pe capac erau sculptate inițialele E.R. M-am aplecat și am trecut cu degetele peste ele; pielea mea s-a zburlit la atingerea rece a lemnului.
      Am scos cheia găsită ascunsă în cartea de basme, iar metalul a făcut un clinchet ușor. Am tras aer adânc în piept, m-am uitat la fete – toate aveau ochii mari, plini de emoție – și am răsucit cheia. Lacătul a cedat cu un clic sec.
     Pentru o clipă, am ezitat. Ce aveam să găsim înăuntru? Un secret, o mărturisire, un adevăr pe care nimeni nu îl știa? Am ridicat încet capacul, iar balamalele au scârțâit prelung, parcă oftând după ani întregi de tăcere.
      Înăuntru, pe un strat subțire de catifea roșie, stătea o cutie mică de argint, acoperită cu gravuri fine, flori și stele, iar lângă ea, o scrisoare legată cu o panglică de catifea vișinie. Am ridicat scrisoarea cu degete tremurânde și am desfăcut panglica. 
     Am început să citesc cu voce tare, iar cuvintele curgeau ca o vrajă:
     „Cine găsește acest mesaj, află adevărul: nu am dispărut, ci am ales să mă ascund, ca să protejez școala și comoara pe care o ascunde. Aceasta nu este o școală obișnuită. Este o poartă între lumi, un loc unde visul și realitatea se întâlnesc. Acum, tu ești păzitorul acestui secret. Deschide cutia și află ce urmează.”
     Ne-am privit toate patru, cu respirația tăiată. Am întins mâna și am deschis încet cutia de argint. Înăuntru, o cheie aurie, atât de strălucitoare încât părea că are propria ei lumină. Sub ea, o bucată mică de hârtie, pe care era scris:
      „Ce s-a început cu mine, se va încheia cu tine.”
      Am simțit un fior pe șira spinării. Cheia îmi tremura în mână, iar camera părea să se învârtă ușor. Vocile fetelor se estompau, ca și cum le-aș fi auzit de departe.
     — Emi… Emi, ești bine? vocea Miei răsuna ciudat, ca prin apă.
     — Emi, trezește-te!
      M-am trezit brusc, respirând sacadat. Ochii mei s-au deschis larg. Eram în bancă, la ora de istorie. Pe tablă, cuvintele „Emilia Rosenfeld (1850–1876)” scrise cu cretă. Mia era aplecată peste mine, zâmbind.
     — Ai adormit, Emi! Ce visai acolo?
      Am clipit de câteva ori, uitându-mă în jur. Totul părea atât de real…
      Am dus mâna la buzunar instinctiv, dar nu era nimic acolo. M-am uitat pe bancă: doar caietul meu, stiloul și cartea de istorie. A fost doar un vis? Sau poate… altceva?
     M-am ridicat ușor, încă simțind fiorii aventurii. Zâmbind, am șoptit doar pentru mine:
      — Ce s-a început cu ea… se va încheia cu mine.