To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Camelia Duda participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 31 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Despre credința maică-mii
 
Credința ta a legat
o piatră grea
de capul meu, deja plecat.
Zeci de oameni a-narmat
cu o ură vie,
greu de contestat.

Nu vezi cum te părăsesc
sute, mii de zile cu sens?
Le-ai rupt din drum, din rost, din mers –
le-ai șters, din suflet, sensul șters.

Credința ta e o ruină,
se zbate-n umbră, în rugină,
vede-n orbire deplină.
A sădit în mine minciuni,
o duzină,
frici fără cusur,
când, pentru ceilalți,
gândul e pur —
pur și simplu dur,
crezând că, sub armuri de sfinți curați,
au dreptul fals de-a fi iertați,
că rugăciunea lor le-ar da pricină
să apuce un loc în grădină.

Creștinii falși, la ceruri duși,
ar trebui să stea ascunși
sau aruncați într-o mare,
cu păcate legate de picioare,
să afle și ei
rușinea — cât de tare doare.

Mamă,
când, fără vlagă, mai încerci
a sta demnă printre vii,
să nu uiți nicicând, să știi,
că tot sub pietre vei sfârși —
sub pietre grele de mormânt,
sub care doar gândacii cânt’,
cu rece glas, așa-zis sfânt,
pentru tine-ar fi descânt...
căci cu toți o să sfârșim
de poveri ce nu le știm.


Sus
 
Martire priveliști
ne stau dovadă,
ca răposații...

S-au lăsat pradă
unor nume străine,
cu gânduri haine,
veniți să ne fure
ale noastre regine.

Că mândre mi-s crestele
ce stau în soare,
împărătese,
dar fără coroane.
Le-am dezbrăcat de pădurile lor —
eu plâng de milă,
ele, de dor.
  
Că ei i-au luat
haina de preț.
Mai stă semeț
doar un morman,
ca un mormânt
scos din pământ,
care se-nalță
când aude cum cânt.


Arta noastră cea de toate zilele
   
Am crescut cu spaimă, într-o familie infectă,
am sperat, de copil, la o viață selectă.
N-am pretins averi, căci n-am avut chemare,
doar am pus flori pe piept și-am privit cu oroare
cum oameni se duc, se topesc pe picioare —
când mintea e oarbă, nu vede cum moare.
Cum doare să nu vrei să-nțelegi cine ești,
să nu vrei să-ți asumi odrasla ce-o crești...
S-a dus teama mea, odată cu „tata”,
s-a dus liniștea mamei, de mână cu soarta.
Am îngropat-o adânc, sub moloz, cu lopata,
peste acela ce-a săpat groapa.
Mi-a ofilit speranța, a-nflorit arta.

Arta noastră cea de toate zilele
mi-a reclădit voința, mi-a dilatat pupilele,
m-au îmbătat gamele, au crescut rădăcinile,
a luminat speranța ce-o căuta sinele.
Arta te învață să respiri praf de ură,
te pictează-n genunchi — mai rezistă o tură!
Te povestește în brânci, dar cu flori în obraji,
tot ea te ridică să treci ziua de azi.
Am luat-o în palmă, i-am dat drumul pe rânduri,
s-a așternut laolaltă cu milioane de gânduri,
ce m-au ținut îndărăt să nu uit cine sunt —
n-am uitat cântul ce mi-am dorit să îl cânt.