To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Camelia Duda participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 31 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

     Undeva mai cald

     Timpul trecea greu în Budapesta, în perioada asta a anului. Nopțile păreau infinit de lungi, iar zilele – doar atât cât minimul să poată fi făcut. Pentru Natalia însă, noaptea era momentul în care era cea mai productivă. Își lua o parte din muncă cu ea și organiza totul pentru a doua zi. Ea era dintre cei privilegiați. Avea o muncă bine plătită și care nu îi displăcea. După Al Doilea Război Mondial, nevoia de oameni competenți în diplomație era imensă, iar acești diplomați nu ar fi putut să facă o treabă la fel de bună dacă nu ar fi avut, la rândul lor, pe alții care să traducă cu acuratețe documentele oficiale. Treaba Nataliei începea cu sortarea celor mai recente comunicări primite, traducerea și prioritizarea acelora pentru care răspunsul nu suferea amânare, dar de terminat... părea că nu se mai termina. Îi datora privilegiul de a avea un asemenea loc de muncă tatălui ei, dar, dincolo de femeia din greu muncitoare și cu minte ascuțită, zăcea un univers greu de pătruns și de străbătut. Natalia trăia în fiecare zi cu teama că, până la sfârșitul timpului, va trebui să existe printre mulți – mult prea mulți – oameni: bărbați, femei, tineri, bătrâni, cu care trebuie să vorbească, de care să se ciocnească prin piață, pe care să îi vadă în fața ochilor... și toate astea doar de nevoie, căci era foarte singuratică de fel. Dar, oricât de mult timp ar fi trecut, n-ar fi putut să ajungă măcar aproape de dorințele ucigașe ale unei minți bolnave. Era de părere că nebunia te face mai fericit decât luciditatea, dar ea era prea blândă ca să poată nutri atâta ură încât să o ia razna.
     Când nu lucra, Natalia petrecea nopți întregi trează, în apartamentul ei întunecat, sub mormane de lucrări neterminate, de sticle goale, de picturi ale unor silfide, cum ea însăși era cândva. Doar ochii mai erau acum la fel ca întotdeauna – de un albastru limpede, reflectând fidel fiecare imagine pe care erau meniți să o privească, cu părul ca mărul copt în rolă, cu fața pătată perfect, cât să descrie conturul obrajilor ascuțiți și slabi, indicând subtil către tâmple. Buzele mari și aproape rupte abia se țineau să nu șiroiască sânge cu fiecare cuvânt rostit, când, printre lacrimi, vorbea de una singură, plimbându-se prin casă, și spunea că nu mai vrea, că nu mai poate, că s-a risipit sufletul ei într-un abis duhnind a stricăciune. Atâta suferință adunase în inimă, că își oropsise fața ca pe o pereche de ghete purtate mult prea mult. I-ar cunoaște și alții suferința, dacă ridurile de pe fața sa, ori ascuțimea coastelor ei goale, ar scrie o poveste. Claviculele stăteau ca rădăcinile unui copac la baza gâtului lung și firav, din care răsărea un cap ruginiu, blocat parcă în toamnă...
     Budapesta era acoperită de o zăpadă înaltă. Natalia a ieșit într-un capot vechi de catifea, până la cafeneaua din colțul străzii. Nu mai simțea frigul, niciun os nu mai avea pe el destulă carne încât să simtă ceva. A târât, preț de cincisprezece minute, o pereche de bocanci grei, din piele și cuie reci, care însă mai mult o țineau în loc – să n-o ia vântul. Ajunsă la Moccafe, un bufet dărăpănat în capătul unui bulevard care se bifurca, a privit din intersecție la celelalte două străzi. Una ducea către aeroport, și își imagina cum, într-o zi, o va lua și ea pe acolo. Cu gândul ăsta în minte, bocancii nu mai erau atât de grei. Îi aminteau acum de iernile petrecute la casa bunicilor, aflată undeva la periferia Moscovei, pe care, între timp, o și moștenise. Asta era tot ce mai avea, după ce casa părintească din centrul capitalei a fost incendiată de NKVD, în anii întunecați de la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. Odată cu casa, și-a pierdut mama, fratele și toate cele la care munciseră ai ei toată viața.
     După două ore petrecute la cafenea, a ajuns înapoi la etajul patru al clădirii în care locuia. Pe dulapul din bucătărie, pe colțul din stânga, avea o cafetieră Moka și un ibric. În vremea aia, o cafetieră Moka era de preț, dar mai important era că o salvase din casa care arsese. Cu excepția bucătăriei, tot ce puteai vedea era o cameră de doisprezece metri pătrați, cu o toaletă în dreapta ușii de la intrare. În unele zile, se putea vedea umezeala din dușumea, care se întindea pe sub ușa băii, semn că Natalia făcuse o baie bună. Era cel mai călduros loc din casă, dar mirosul pregnant de mucegai făcea ca până și băile să nu fie atât de lungi pe cât i-ar fi plăcut ei. Trecuseră șase luni de când Natalia locuia aici, dar nu ieșea din casă decât să meargă la muncă, la cafenea în zilele libere și la cină, până la parterul blocului, unde era un restaurant ieftin, cu autoservire. Apartamentul părea împărțit în două. Jumătatea din stânga era transformată într-un mic atelier, în care scria și picta. Era jumătatea în care avea fereastră, singura din apartament. În restul atelierului nu aveai unde să arunci un ac, din cauza tuburilor de vopsea – pe care își cheltuia mare parte din bani, a hainelor pătate în nuanțe putrede de vopsea uscată și a teancurilor de cărți și hârtii, cu pasaje de text ce alcătuiau aceeași poveste, dar căreia nu îi putea găsi început sau sfârșit. Jumătatea dreaptă părea din altă lume. Singura sursă de lumină era un bec improvizat, montat deasupra patului. În spațiul acela se găsea o saltea, o noptieră jerpelită, un scaun și un dulap mic, cu rafturi în care își ținea hainele.
     Când s-a mutat aici, nu avea pe nimeni, dar nu i-a fost greu să convingă un domn aflat în vizită în capitală să-i ducă bagajele de la gară în Districtul VIII, Józsefváros, dincolo de Nagykörút. Aici, chiria era ieftină. În decurs de o lună, a reușit să adune în locuința ei tot ceea ce avea nevoie. Puțini oameni îi treceau pragul, iar cei care o făceau rar se întorceau a doua oară, cu excepția a două persoane și a pisicii ei, Lulu – paznicul, ochii și urechile, ființa care știa să-i înțeleagă emoțiile. Nu exista nici măcar o întâmplare în ultimii șase ani pe care Lulu să nu o fi auzit și la care, din când în când, să îngâne un sunet prelung și aprobator. 
     Natalia își sorbea a doua cană de cafea, neapărat fierbinte, și privea pierdută către perechea veche de bocanci. Așa, pierdută în gânduri și în aburul de cafea, cu obrajii roșii și mâinile puțin mai calde, s-a dus să stea lângă Lulu, care era așezată lângă geam. Astăzi, tatăl ei, Vasiljev, urma să fie operat. Nu am știut niciodată despre ce era vorba – nu vorbea nimănui despre asta. Până la ora de vizită, s-a tot învârtit prin apartament, căutând anevoios o foaie goală, un stilou, și apoi s-a așezat la birou. Teama că își va pierde și tatăl o făcea să fie irațională. Mai avea două ore până la vizită, dar după nici o oră, Lulu începuse să se agite, iar atelierul căpătase aparența unui iad în devenire.
     Bătrâna de vis-a-vis își amintea bine ziua: 14 ianuarie 1961.
     — Parcă voiam să-i bat la ușă, să o întreb dacă a pățit ceva. Știam că tatăl ei e bolnav. La un moment dat, chiar am văzut-o beată. Eu nu credeam că aș putea vedea vreodată o femeie atât de educată într-o asemenea stare. Nu știu cât i-a luat să ajungă așa, dar am auzit-o pe Lulu miorlăind și, crezând că s-a întâmplat ceva, am intrat peste ea. Era vânătă la față, cu niște răni pe brațe și îmbrăcată în niște haine murdare. Am vrut să fac cumva să o duc la spital, dar nici măcar un dispensar din Budapesta nu ar fi primit o femeie singură, duhnind a alcool. Desigur că a insistat să plec și a spus că nu-i nimic, că se descurcă.
     Tot de la bătrâna Yana am făcut rost, un an mai târziu, de hârtia pe care, în disperarea ei, Natalia și-a revărsat gândurile în acea după-amiază. Atât a lăsat în urmă, iubita mea, care promisese, înainte de a se muta în Budapesta, că vom găsi un loc în care să trăim liniștite – în scurt timp, spera ea. Mă așteptam să îmi fie groază de ce aveam să citesc. Scrisul era, oricum, incoerent, dar am sperat, până în ultimul moment, că era doar una dintre evadările ei prăpăstioase în lumea gândurilor. Din ce am reușit să descifrez, am înțeles atunci că de data asta nu e doar o evadare, ci o simțire: „Tata o să moară, dar eu vreau să mor înaintea lui. Vreau să se prăbușească tot și să răsară apoi, din cenușă, casa mea frumoasă, cu tot cu draga mea mămică în ea. Să alerg până la ea, să-i spun că o iubesc, să-l ia de mână pe Ivan, firavul meu frățior, și să facem schimb de loc în ceruri. Naivitatea mea m-a transformat în călăul vostru. Ați plecat dintre vii și ați luat și sufletul meu cu voi. Am ajuns ucigaș fără voie, lăsându-mi gura slobodă în fața NKVD-ului. Pe 12 martie 1940, mi-am ucis neamul, mi-am înjosit rugul și l-am acoperit cu cenușa voastră albă și curată, cum vă erau sufletele când v-ați tras ultima suflare.” 
     În ziua în care cuvintele astea își găsiseră locul pe foaie, Natalia a devenit de negăsit. A apucat, probabil, spre undeva mai cald, fără mine și fără Lulu. Vasiljev, mult prea slăbit după operația grea prin care trecuse, s-a stins două zile mai târziu, chinuit că nu are să-și mai vadă fiica pentru ultima dată în viață.