To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Carmen Muntenița participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Smulți, Județul Galați, România și are 45 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

MAGIA UNEI POVEȘTI

      -	Ce zi fierbinte de vară! Oare ce aș putea face pentru a nu mai simți ca o povară această nădușeală? gândea 
      Mihăiță în timp ce se plimba pe una din ulițele satului în care locuiește.
Mihăiță e un băiețel de 9 ani, cu ochi albaștri ca seninul cerului, cu păr blond cârlionțat. E 
un copil scund. E cel mai scund din clasa sa. E foarte timid. E mai retras față de restul copiilor. Deși își dorește mult să participe la activitățile și jocurile propuse de doamna învățătoare, îi este teamă să nu spună ceva greșit, să greșească, să facă vreun gest care să-i facă pe colegi să râdă de el. Nu are încredere deloc în el!
	Părinții îi spun mereu să nu înceapă un lucru dacă are cel mai mic dubiu că nu-l poate finaliza. Iar el, ca un copil ascultător, renunță la proiecte de teamă că nu le va finaliza. Doamna învățătoare încearcă aproape zilnic să îi explice că e ok să greșească, că greșeala face parte din procesul de învățare. Ar vrea să creadă ce spune ea, dar...
	Merge gânditor lovind cu piciorul câte o piatră de pe ulița neastfaltată. Nu are o destinație precisă. Vrea doar să găsească un loc mai răcoros unde să poată să se întindă pe iarbă și să viseze cu ochii deschiși. În timpul liber (când nu merge la școală sau când nu are treabă cu părinții prin gospodărie) îi place să-și imagineze că vizitează o lume magică în care poate întâlni personajele despre care a citit în cărțile viu colorate împrumutate de la bibliotecă. În această lume are mulți prieteni (fetițe, băieți, animăluțe, zâne, prinți, flori etc.). Toți sunt binedispuși, vorbesc cu el frumos, îi cer sfaturi, glumesc, au încredere în el și îl susțin în tot ceea ce își propune să facă.
	Deodată aude susurul apei. Zâmbește ștrengărește. Nici nu și-a dat seama că pornise spre pădure. Satul a rămas mult în urma sa. Ascultă păsările. Simte că inima îi saltă de fericire. E atâta frumusețe aici! Urmărește un fluture zburând, o albină ce vizitează o floare pentru a culege nectar, o ciocănitoare care lovește cu ciocul trunchiul unui stejar, un gândăcel ce se plimbă pe mușchiul umed crescut la baza unui frasin.
      - Ce minunății pot să observ dacă privesc cu atenție în jur! spune Mihăiță cu voce joasă, 
parcă încercând să nu fie auzit de nimeni și de nimic.
	Privește curios în toate direcțiile ascultând fiecare zgomot. A vizitat de nenumărate ori această pădure, dar mereu mai descoperă câte ceva nou.
	- Oare astăzi ce îmi va dezvălui buna mea prietenă, pădurea? Cu siguranță îmi va arăta ceva deosebit de frumos!
	Zâmbește visător și merge cu pași siguri, încrezător, către mijlocul pădurii. Admiră florile viu colorate. Din când în când se apleacă și ia câte o mură pe care o mănâncă cu poftă.
	- Parcă acest stejar nu era aici zilele trecute...Cum de nu l-am văzut? Cu siguranță e foarte bătrân! Are trunchiul atât de gros și e atât de înalt! Coroana lui e atât de bogată!
      Pipăie trunchiul stejarului în timp ce privește uimit la coroana acestuia. O mulțime de ghinde atârnă de crengile lui. Ciripitul păsărilor îl aude, dar păsările nu le poate vedea. Se așează pe iarbă și se sprijină cu spatele de trunchiul bătrânului copac. Închide ochii și...ascultă: ciripit de păsări, adiere molcomă de vânt, șipotul apei. Soarele își croiește drum printre frunzele stejarului pentru a-i mângâia chipul. Se gândește:
	- Oare asta e ceea ce trebuia să descopăr astăzi? E uimitor acest stejar, dar...
	- Fșșș...fșșș....se auzi adierea vântului printre crengile stejarului.
	- O, prietene vânt, oare vrei să-mi spui ceva? Ai vrea să-mi spui o poveste? Vrei să-mi povestești despre bătrânul stejar? E așa falnic! Sigur a trecut prin multe și a văzut sau auzit multe! Vorbește-mi, te rog! Ce secrete vrei să-mi dezvălui?
	- Of! De te înțelegeam, puteam să-ți ascult destăinuirile!
	Mihăiță se ridică de pe iarbă. Privește cu interes frunzele stejarului vrâd parcă să descopere printre ele vântul întrupat într-o ființă. Analizează trunchiul copacului mergând cu pași mărunți de jur împrejurul lui. 
	- Ce ascunzi, prietene stejar, în această scorbură? Oare îmi dai voie să caut în ea? Ce spui? Mă lași? Promit să nu fac stricăciuni! Tare îmi doresc să văd ce păstrezi în ea!
	Mihăiță e tare curios să exploreze scorbura, dar părinții l-au învățat că nu trebuie să umble în lucrurile cuiva fără să ceară voie. Nu vrea să-l supere pe stejar. 
	- Fșșș...fșșș....adierea vântului parcă îl încurajează să se apropie mai mult de scorbură și să privească înăuntrul ei.
	- Mulțumesc, vântule! șopti Mihăiță.
	Se apropie vesel și se sprijină de trunchi pentru a privi în scorbură. Ochii îi sclipiră de curiozitate și uimire când descoperi că în scorbură se află o carte. Se aplecă peste gura scorburii și scoase cartea. O pipăi. Avea coperți tari de un galben ce-ți fura privirea. O mirosi (știa că atunci când cărțile sunt noi au un miros plăcut de...tipografie). Mirosea a flori de câmp. Strânse cartea la piept și, sărind de pe un picior pe altul, începe să cânte:
 „Spre pădure am pornit,/ Un stejar am întâlnit,/  O scorbură am descoperit/ Și-n ea o carte minunată am găsit.”
      Râde cu voioșie, iar păsările și vântul par că se bucură împreună cu el. Se așează din nou pe iarbă pentru a putea citi cartea. O așează pe picioare gândind:„Cred că nici nu a fost deschisă această carte. E nou-nouță.”
      Pe copertă găsește scris cu litere mari de tipar: „CARTE PENTRU COPII TIMIZI – ÎNCREDEREA SE CONSTRUIEȘTE PAS CU PAS”.  Își trece vârful degetelor peste literele de pe copertă. Sunt scrise în relief. Se simt catifelate, dar ferme. Deschide încet cartea de parcă din ea ar fi putut să iasă un personaj magic pentru a-i vorbi. Un desen foarte colorat era însoțit de o bulă de dialog din acelea de care mai văzuse în cărțile cu benzi desenate. Privi imaginea cu atenție: multe flori de forme, culori și dimensiuni diferite. În mijlocul imaginii descoperi o floricică mică, albastră. Abia se zărea. O linie de un roșu aprins unea floarea de bula de dialog. Mihăiță începu să citească cu voce tare:
      - Sunt o floare de Nu-mă-uita. M-am rătăcit de surorile mele. Câmpul acesta mi-e părinte adoptiv, iar florile din jur îmi sunt prietene chiar dacă sunt mult mai mari decât mine și par uneori că mă acoperă. Ele nu fac altceva decât să mă protejeze. Sunt firavă, dar nimeni nu îmi poate face rău atâta timp cât sunt parte din marea familie de flori a acestui câmp. Părintele meu ne iubește pe fiecare la fel de mult. Ne-a învățat să avem grijă una de alta chiar dacă provenim din familii erbacee diferite. Ne acceptăm una pe alta, avem curaj să vorbim cu sinceritate, nu ne ridiculizăm, recunoaștem și apreciem calitățile fiecăreia. Suntem diferite, dar unice, importante, valoroase.
      Mihăiță privi cu atenție mica floare. Mai citi o dată mesajul. De data aceasta auzea în mintea sa o voce subțire, dar fermă, care repeta cuvintele după el. Închise cartea și căzu pe gânduri: floare firavă ... flori diferite ... ne acceptăm ... vorbim cu sinceritate ... calități ... diferite ... unice ... importante...valoroase... Aceste cuvinte seamănă atât de mult cu ceea ce le spune doamna învățătoare la școală! Aude clar în minte vocea subțire, blândă, dar fermă, care repetă cele citite ca pe un refren. Seamănă cu al doamnei învățătoare. Respiră adânc și deschide din nou cartea. De data aceasta o răsfoiește pentru a descoperi ce se prezintă pe fiecare pagină. E un fel de atlas botanic, doar că fiecare floare e prezentată asemeni unui copil cuminte sau mai năzdrăvan (vorbește, are sentimente, are temeri, are vise, dorește să se facă vizibilă în fața celor din jur, dorește să îi fie ascultate părerile, să fie apreciată pentru ceea ce poate face sau oferi). Citește cu entuziasm fiecare pagină și admiră fiecare desen. Toate florile sunt atât de frumoase, deși sunt atât de diferite! Pe unele le recunoaște. Le-a văzut prin pădure și nu le-a dat prea multă importanță spunându-și că sunt doar niște buruieni: sunătoarea, sulfina galbenă, sânziana, coada șoricelului, rostopasca, untișorul. Acum a aflat că sunt plante medicinale.
      Curiozitatea de a afla cât mai multe despre plante îl face să întoarcă pagină după pagină și să citească fără oprire. Acum își dă seama că s-a înșelat. Unele sunt plante ornamentale (pot fi plantate și în grădină), altele sunt plante medicinale, altele sunt ocrotite prin lege. Află atât de multe informații încât îi este teamă că nu le va ține minte pe toate. Întoarce ultima pagină și descoperă informații despre mica floare de Nu-mă uita. Deși e ultima prezentată în carte, este descrisă ca și celelalte flori (aspect, familie, utilizare, specii etc.). Găsește chiar și „Legenda florii de Nu- mă- uita”. O citește pe nerăsuflate. 
      Când termină de citit cartea soarele e deja la asfințit. Mihăiță e foarte impresionat de tot ceea ce a citit. Acum înțelege mesajul pe care l-a găsit pe prima pagină a cărții. Floarea de Nu-mă-uita avea dreptate: suntem diferiți, dar în același timp suntem unici, importanți, valoroși. Băiatul strânge puternic cartea la piept, apoi o pune înapoi în scorbură.
      - Mulțumesc, bătrâne stejar! Mulțumesc pentru că mi-ai permis să citesc cartea pe care am descoperit-o în scorbura ta! Ți-am înapoiat cartea. Știu că la tine va fi în siguranță până când un alt copil timid, lipsit de încredere în el așa cum eram și eu, te va vizita. Oferă-i bucuria de a citi această carte și de a descoperi cât de minunat este! Îți promit că nu mă voi mai îndoi nicicând de mine! De mâine voi participa și eu la activitățile și jocurile propuse de doamna învățătoare! Acum știu că și eu sunt la fel de important ca oricare copil din clasa mea. Pot face orice îmi propun!
      Băiatul îmbrățișează stejarul, apoi pornește către sat cântând vesel: „Spre pădure am pornit,/ Un stejar am întâlnit,/ O scorbură am descoperit/ Și-n ea o carte minunată am găsit./ Informațiile din ea am citit// Și-am rămas profund uimit/ De tot ceea ce mi-a dezvăluit./ Cu bucurie am conștientizat/ Că-s unic și că-s important.”