To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Diana Maroșan participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Moșnița Nouă, Județul Timiș, România și are 20 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Timp pentru mama

     Intri în cameră. Tragi perdelele în liniște, ca să n-o trezești, dar zgomotul o scoală eventual, sau poate numai prezența ta, care ți s-a mai spus că e foarte gălăgioasă, poate că mama ta a spus-o. Da, pare un lucru ce numai o mamă care te iubește prea mult încât se sacrifică pentru tine îl poate spune. Te gândești că azi trebuie neapărat să dai cu aspiratorul. Vezi praful plutind ca niște purici dansând în aer. Nu ești alergică la praf, dar mereu strănuți dacă e mai mult praf decât de obicei. Când te uiți la ea, îți zâmbește, deși e obosită, deși oboseala n-are nimic de-a face cu orele dormite sau mai mult nedormite. Strănuți. Îți spune “à tes souhaits”. Spui “merci” și pronunnți acel merci de parcă l-ai spune în română, nu lași r-ul în gât, ci îl aduci pe limbă și îl rotești. Nici tu n-ai prea putut dormi noaptea trecută, din toate nopțile parcă a fost cea mai plină de dureri pentru Hada. De aia ești arțăgoasă. De aia nu prea ai chef de vorbă. De aia îți e atât de simplu să lăși tăcerea să cadă peste tine și de aia gândurile pe care de obicei reușești să le ții captive în gât, azi nu ai puterea să le ții acolo și le lași, ca litera r, să îți înainteze până pe limbă și le rotești și te rotești cu ele, până ce și tu, ca și tăcerea, cazi.
     Te-ai gândit că măcar acum, când avem tot de ce am putea avea nevoie și nimic ce doare prea tare atunci când te așezi la finalul zilei la masa cea uzuală unde iei cina, te-ai gândit că măcar acum, dacă nu acum, atunci când altcândva, măcar acum am putea avea timp de blândețe și de dialog și de stat inconfortabil cu tăcerea. Dar adevărul pe care încearcă toți să ți-l transmită și pe care tu refuzi de atâtea secole încontinuu să îl crezi, adevărul este că și acum 5300 de ani oamenii erau aceiași, oamenii abia de își permiteau să irosească o săgeată sau o clipă, și atunci vorba era despre supraviețuire și nu un trai mai plăcut ca în cazul nostru, dar poate că un trai mai puțin plăcut e și el un fel de moarte, dar care se petrece întâi cu sufletul și mai apoi cu trupul încetișor, adevărul e că și atunci oamenii, cu puține resurse și și mai puțin timp decât tine, oamenii erau omorâți singuratici pribegind într-o seară comună de septembrie, departe de orășelul în care trăiau, pe un glaciar, cu stomacul plinuț, cu pumnul drept rănit ca în urma unei lupte, omorât de altcineva (cel mai probabil; oamenii de știință nici nu își pun întrebarea unui suicid), cu o săgeată prețioasă și cu niște minute și mai prețioase, iar Ötzi îți e exemplul pentru asta, chiar dacă nu se știu prea multe despre acest om al cărui trup a fost întâmplător conservat de ghețari și al cărui trup a protejat atâtea adevăruri nesemnificative pentru insignifiantul de tine pentru mii de ani, printre care 1) faptul că și pe atunci oamenii încercau să vindece durerea (vezi piciorul drept pentru dovadă de existentă a acupuncturii), iar 2) oamenii nici atunci, la fel ca și azi, nu aveau timp de stat în tăcere cu sentimentul inconfortabil, nu aveau timp de dialog, de blândețe (chiar și în lipsa unui dialog), dar tu tot te strădui, îți văd venele aproape plesnind și inima răbufnind, tu încă depui efortul să speri că lucrurile stau altfel. Muzeul lui Ötzi l-ai văzut în vară, când lucrai la o doamnă din Bolzano. Îi plăceau mult librăriile și muzeele, dar muzeul respectiv l-a vizitat numai pentru tine, fiindcă i se părea ceva inedit și ar fi vrut să-l vezi și tu. Te-a învățat inclusiv câteva cuvinte în italiană și germană, căci le vorbea pe ambele. Ți-a plăcut acolo. Erai mai aproape de casă și copii au venit inclusiv odată cu buni să te viziteze. Ce bucuroși au fost acolo. Iar tu, mami, tu ești motivul pentru care ei au putut ajunge acolo. Ai stat acolo 3 luni, apoi tu cu Hada v-ați găsit una pe alta. Așa departe de copii n-ai mai fost până acum.
     Într-o zi, lucrurile vor sta altfel, așa cum ți le închipui tu, căci într-o zi se vor descoperi ghețari cu miile, ghețari care vor ține în viață speranța aceasta, care n-a murit deodată cu tine și nu crezi că va muri vreodată, fiindcă mai sunt atât de mulți sperioși în lume. Știu, mecanismele de creat adevăruri au devenit din ce în ce mai complicat de inventat și aici te gândești mai ales adevăruri după care să simți că viața mai poate și mai merită să fie trăită, mai ales din cauza zonelor de abis care se extind cât timp se încearcă să fie explorate, dar tu vei reuși, îți spui, căci tu încă crezi în confecționarea timpului pentru blândețe și dialog și stat inconfortabil în tăcere, când nu te poți gândi la nicio soluție blândă, confecționarea lui din pielea ta plină de răni.
     Nu îți poți spune cu certitudine că vei supraviețui, nu în sensul în care Ötzi nu a reușit, dar reușești să îți spui și să te liniștești cu gândul că nu vei muri complet. Nu vei dispărea ca ucigașul lui. Își vor aminti de tine, chiar și dacă indirect și fără voia lor. O repeți de câteva ori, de câte ori e nevoie.
     La toate astea te-ai gândit când ai intrat în camera Hadei care respira greoi, tot mai greoi, de vreo 3 zile încoace, deși tu o știai numai de 10, fiind angajată să ai grijă de ea, să vii din România în Belgia, să nu îți mai vezi copii, cum nici ea nu și-i mai văzuse pe ai ei de mult mult timp, să îi faci de mâncare ei în loc să le faci copiilor tăi, ciorbă, mămăligă, piure de cartofi, șnițel, sandviș cu castraveți murați și șuncă, mai ales ciorbă, întotdeauna ciorbele tale au fost minunate, doar ai învățat cum să le faci de la mama, toate bunătățile astea fără de care acum copii tăi, Analisa și Marco și Ștefania, trebuiau să crească. Dormi în camera de lângă ea, cu ușa deschisă ca să auzi totul, împarți o intimitate cu ea, în loc de soțul tău, plecat și el într-o țară mai caldă, vorbești cu ea, îți înghiți accentul cât ea îți înghite cuvintele în franceza-ți stricată ca pe niște bombonele, îi zâmbești, îi ești recunoscătoare că v-ați găsit una pe alta, că sunteți motivul pentru care cealaltă supraviețuiește. Ștefania și Marco visează într-o limbă diferită, ești  recunoscătoare că le-ai putut da șansa să trăiască mai plăcut, cu mai multe, dar fără mami și tati. Îi cureți casa, ștergi praful, cu mâinile tale, nu cu cârpe, deși are destule, o faci astfel căci stratul foarte subțire de praf îți amintește de pielea puiuților tăi, similară cu piersicile din livada mătușii tale din Cavnic la care stăteai verile și unde culegeai fructe de pădure și te pierdeai în pădure cât o făceai și nu era nimic mai frumos pe lume decât să știi că dacă te pierzi va fi cu siguranță cineva care te va căuta. Când ștergi praful nu poți rămâne decât să îți închipui că îi mângâi pe ei cât de fapt mâna îți patinează pe un dulap mai scump decât întreaga mobilă din camera copiilor, pe care încă trebuie să o împartă, dar nu e problemă, căci încă se iubesc și adorm ținându-se de mână, știi asta pentru că buni îți trimite poză în fiecare noapte, iar tu reacționezi cu o inimioară care bate, te bucuri că poți face asta pe Whatsapp. Cât ei adorm pe poveștile lui Ispirescu, tu Hadei îi citești basme franceze până ce adoarme, preferatul ei e Barbă albastră, iar apoi stai lângă patul ei și privești cum se așază praful pe ea. Praful te liniștește. Numai după ce inhalezi destul praf te duci în camera ta și reușești să adormi și tu.
     Deși Hada nu a rostit nimic, ți-ai putut da seama că duhul îi cerea trupului un sfârșit cât mai apropiat, și îi șoptea să se lase moale, poți să juri că ai auzit într-o noapte – „hai, mai puțin”, ce-i drept, tu ai avut mereu auzul foarte fin, și la asta te-ai gândit când ai intrat în camera-i răcoroasă și ochii îi erau întredeschiși și ți s-a părut că vezi în acea mică deschizătură o lacrimă sângeroasă, și după ce ai ridicat-o din pat, așa cum făceai dimineața devreme când o trezeai pe Analisa ca să meargă la grădiniță, după ce i-ai aranjat părul și ai întrebat-o cum se simte și cum a dormit și după ce ai ascultat cele câteva cuvinte mai mult suspinate decât rostite, i-ai zâmbit cum le zâmbeai copiilor numai când trebuia să pleci din nou în străinătate. Apoi, exact astea au fost cuvintele pe care ți le-ai tot repetat în gând până când peste Hada s-a așezat tăcerea și praful, de parcă adormise. Mâinile tale înfășurate în jurul gâtului ei în cea mai caldă îmbrățișare pe care o trăiserăți de câțiva ani îți amintiseră de mâinile copiilor tăi în cele câteva prime clipe în care i-ai putut ținut în brațe după ce s-au născut. Adică erau frumoase, încărcate de un început ce se putea transforma în orice. Ți-au amintit de mâinile Hadei și în același timp și de mâinile lui Ötzi. Asta te-a hrănit cu încă puțină speranță.
     Mai e timp, șoptești. Mai e timp. Și ieși din cameră, deși abia de-ai inhalat un pumn de praf. Te duci în living, te așezi pe colțarul roz, din fața ferestrei și deschizi Spotify-ul. Îți place rozul ăsta, îți amintește de când erai încă în București și ați mers  (pe atunci încă erați împreună și tu cu Mihai) și ați vizitat cu toții (inclusiv copii, deși erau mici) Casa Poporului. Pe tine nu te prea impresionase nimic, nu ca pe Mihai sau Marco, nimic în afară de o singură cameră, relativ mică în comparație cu restul, nici scopul nu ți-l prea amintești, numai culoarea – un roz pudrat, care acum te face să te gândești la mochi-ul cu aromă de sakura, preferata aromă a Hadei, pe care o gustase prima dată de la o altă asistentă. Camera aia era roz fiindcă rozul era singura culoare care nu se afla în niciun steag, deci – era o cameră neutră, a păcii. A trecut o vreme de când ai ascultat muzică. Cumva, singura piesă la care te poți gândi e „Short and Sweet” de Brittany Howard. Îți închizi ochii și pentru câteva clipe nu mai există nimic în lume în afară de vocea ei. Nu te gândești la cum va trebui să suni salvarea sau poate familia sau casa funerară? Nici nu știi. Dar momentan nu există nimic altceva. Mai sunt câteva clipe din piesă și îți dai seama că te-ai săturat. Simți un val de sentiment spălându-ți pieptul, inundându-l. Te simți sufocată, deși nu te poți gândi la nimic ce trebuie făcut. Privești geamul. Îl deschizi cu atenție. Un val de aer rece te plesnește, făcându-și loc în cameră. Îți amintești de un film pe care l-ai văzut demult, la facultate. Nu ții minte titlul complet, doar numele eroinei, Jeanne Dielman. Ți se desfășoară în cinemaul din cap scenele cu ea spălând vase, cu ea pregătind masa pentru fiul ei, cu ea curățând cartofi, cu ea verificând cutia poștală, cu ea făcând cumpărături. Apoi, scena finală, cu ea în sufragerie, făcând nimic. Poziția corpului ei de atunci seamănă cu a ta. Te apropii de geam. Te uiți în jos, măsori distanța în oase rupte. Mai e timp?, te întrebi. Mai e timp, îți răspunzi, dar te-ai săturat să aștepți.