To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Didina Sava participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Iași, România și are 59 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

        Trotuarele O Știu

	O știu pe Radamila din tinerețe. O zăream pe străzile din cartierul meu, cu măturoiul din nuiele în mână, sprintenă și iute, aplecându-se cu grijă și dăruire, să tragă gunoiul găbozdit pe sub mașinile parcate de-alungul trotuarelor. Înaltă, subțire și mlădioasă, Radamila nu și-a lăsat nici o zi portul tradițional de țigancă. 		
	Fustele ei roșii, încrețite și baticul legat după cap peste niște codițe tot mai subțiri, le-am văzut, ani la rând, pe străzile orașului meu. De la început am avut un sentiment de respect și admirație pentru Radamila cea tăcută, care-și făcea treaba singură, pe cealaltă parte a trotuarului, cumva evitând  să se amestece printre colegii ei de echipă.  Părea o prezență aparte, venită parcă din altă lume. Chiar am întrebat-o cândva,  într-un impuls sincer, izbită de nota de discordanță ce o făcea:	
	− De ce muncești tot singură Radamilă?
	M-a privit scurt, ridicând capul cu demnitate, iar din ochii ei a țâșnit un fulger, obrajii brusc cioplindu-se într-un dispreț suveran:	
	‒ Putori, s’ bat cur în cur și zvârl gunoiul di la una la alta, mi-a spus scurt, cu glas aspru și tăios, privindu-mă o clipă, după care-și continuă drumul cu pași repezi și hotărâți.	
       Femeia nu s-a schimbat mult de-alungul anilor. Înaltă, subțire, uscată și sprintenă, singuratică și mândră, așa o știu pe Radamila. Un brad în bătaia vremii. Îi respectam demnitatea și făloșenia cu care și-a purtat fustele ei crețe de țigancă în toți anii cât a fost angajată la serviciul de salubritate.	
	În timp, obrazul  a mai adunat câteva adâncituri, iar cosițele s-au subțiat, brumate de fire albe care uneori scăpau nărăvașe de sub basmaua ei.  O mai vedeam uneori cum mătura trotuarele, cu grijă, cu migală, trăgând gunoiul și din colțurile ascunse de sub boscheți sau mașini,  neprecupețind vreun efort. Radamila mătura strada ca pe propria ogradă.	
	Mândră de originea ei, pe care nu a încercat să o ascundă sub haine orășenești, făcând parte din pătura săracă și muncitoare a țiganilor, Radamila, a fost pentru mine un exemplu de demnitate și de aceea, de câte ori o vedeam, îi țineam calea, căutând s-o iscodesc. Mereu pe fugă și scumpă la vorbă, țiganca îmi răspundea scurt, la obiect, cu un glas stins, după ce-și înghițea nodul din gât, spulberând an de an, cuibul de prejudecăți din sufletul meu. Mătura străzile ca și cum ar fi fost altarul ei. Cu gesturi precise, cuminți, cu o rânduială care nu era impusă de nimeni, o avea scrisă în sângele ei.	
	Începuse să lucreze de pe la patruzeci de ani de ani ca măturător, adică după ce   „i-o stârchit făcătoarea” și copiii puteau rămâne singuri în bujla ei din Mahalaua Fântânilor. Bărbatu-su, Marin, umbla cu tăiatul lemnelor pe la casele din oraș, având locuri, la care era arvonit an de an. Când Radamila i-a spus că se bagă-n servici la stat, Marin, i-a lepădat cu sete un dos de palmă,   umflându-i falca:
	‒Te-i ahuit arapină, amu di nu mai ai gunoi în poartă te duci la băgat botu? Ț-arăt eu țâe babardeală!	
	Radamila era decisă să aibă bănuțul ei, pentru ea și copii. După primul salariu, Marin s-a înmuiat, că oricum nu putea opri țiganca care pleca în fiece zi cu fustele ei crețe și basmaua pe ochi, la măturat străzile. Apoi Radamila l-a dus și pe Marin „la șăfu” să-l roage să-l angajeze  „că-i om harnic și s’ țâni di treabă”.
	Anii au trecut și femeia a  ieșit la pensie, dar o vedeam încă destul de des cu o traistă țărănească în gât, din lână tesută în stative, căutând pâine și resturi de mâncare prin containerele cu gunoi.	
	‒ Dar ce faci Radamilă,  cauți prin gunoaie?	
	‒ Apoi cârmoaje doamnă! Am un godac șî lumea  n-agonisăști, zvârle pânea-ntreagî la gunoi când oleacî s-o asprit.	
	Pleca mai departe, la fel de iute, cu fustele crețe fluturând, înaltă, dreaptă și sprintenă ca și în tinerețe. Se strecura în fiecare zi pe la pubelele pline cu gunoi, fără s-mprăștie ori să lase zvârleală primprejur. Anii au trecut, când și când o mai zăream pe Radamila, cu veșnica-i traistă în gât, zburând de la un container la altul, până acum vreo trei ani. Am văzut-o de departe, din spate, cu sacul verde în mână și mănuși, cu vesta verde, reflectorizantă, peste straiele ei de țigancă. Nu imi venea a crede, Radamila e prea bătrână să mai fie angajată la salubrizare, e pensionară de mult timp sau poate nu-i ea. Silueta inconfundabilă și aceeași iuțeală în pas nu puteau fi ale altei țigănci.	
      Într-o zi mă văd față în față cu Radamila, cu sacul verde în mână, o măturică scurtă și un faraș, îmbrăcată reglementar, cu vestă zvârlită peste straiele ei țigănești, făcea curat pe lângă containere, după care presura dintr-un vas cu sită un praf alb, dezinfectant.	
      ‒ Dar ce faci Radamilă? Te-ai întors la treabă? Mai stai acasă femeie, că ești bătrână!
     Radamila s-a oprit o clipă întinzându-și trupul de lumânare și după ce și-a înghițit nodul din gât rosti:	
	‒ Doamnă, apoi unii mânâncă banii cu lingura ... iar alțî muncesc pânî o lopată de pământ îi umplu gura.	
	‒ Dar ce ți s-a întamplat, de ce ai fost nevoită să   te-ntorci la muncă? O întrebai eu curioasă și empatizând cu zbuciumul intuit în sufletul ei.	
	‒ Apăi... barbată-miu o murit, după ce-o zăcut paralizat, iar amu tre sî-mi cresc sîngură nepoții.
	‒ De ce singură? Dar nu au părinți? O iscodi-i eu intrigată.
	‒ N-au doamnă, numa pe mine mă au, trii suflețele, lumina ochilor mei. Fii-mea o plecat neștiută, ani di zâle nu m-am aflat răspus di la dânsa, până-ntr-o zî când oprește o mașînă a poliții la poartă și din ea coboară fii-mea, de-aghea târâindu-se cu trii copchilași, mititei, spărieți, primprejur. O izgonit-o din Franța unde o fugit c-un amărât care amu' cică face pușcărie, o făcut trii copchii și s-ontors acasă ca sî moară. P-un pat bolea barabatâ-miu și pe celălat fii-mea. După două săptămâni o murit fata, pi urmă și barbatu. Copchii nu aveau nici acte, da o vinit di la stat și le-o făcut acte, o vrut să-i iei, da eu m-am pus chezășie, și m-o pus să-i dau la școală. Iaca de-aceea m-am întors la treabă, cu juma di normă cât băieții-s la scoală, răspunse Radamila cu glasul ei stins în timp ce se depărta, mereu pe fugă așa cum o știu dintotdeauna.
	Pe cenușiul trotuarelor, Radamila apărea ca o rană vie. Cu fustele ei roșii, cu basmaua înflorată și cu jacheta ei verde, părea o floare uitată pe asfalt. Când o vedeai aplecându-se mereu, cu aceeași precizie, să tragă frunzele de sub garduri, aveai impresia că face curat într-un cimitir al speranțelor, nu pe o simplă stradă. Trotuarele parcă deveneau mai cuminți sub pașii femeii care-și ducea greul fără plângere, fără să-și piardă vreodată identitatea.
     Privind-o din spate cum se distanța iute, bag seamă că ridică brațul stâng către colțul baticului legat la spate, prinde un capăt și sterge  o boabă de rouă picurată din ochii ei de țigancă trecută de șaptezeci și cinci de ani. 	
	Era prima oară, în cei peste treizeci de ani,  de când o știu, când am simțit-o pe Radamila încovoiată de viață.	
	Poate că lumea nu o va ține minte. Dar, trotuarele o știu... Și eu o știu. Țiganca  nu mătura doar gunoaiele. Ea aduna nepăsarea unei lumi.