To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Emilia Ioana Vlad participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 12 ani. Este îndrumată de Prof. Laura Ștefan, Colegiu Național I.L.Caragiale, București. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

      Strada mea

      Încep aceste clipe magice care se scurg prin clepsidra de cristal a timpului, condeiul meu așterne rânduri,  gânduri și trăiri…
       Inima îmi sparge pieptul. Freamătul interior mă învăluie într-o pătură groasă de neliniște. Cuvintele ricoșează dintr-o parte într-alta negăsindu-și locul. Degetele îmi tremură neîncetat iar acul firav al ceasului stagnează pe suprafața imaculată a cadranului. În dreptul orei 12. Ora mea. Când gongul puternic a răsunat în încăpere, eu încă dormeam. Cadența meticuloasă a sunetului se risipea prin aerul rece asemenea unei licori vărsate, cu miros schimbător. La fiecare picătură căzută în spărturile mici ale clepsidrei, ochii mi se zbăteau. 
      Și acum iată-mă aici. Nedumerită, poate chiar speriată, dar conștientă…sau cel puțin așa cred. 
       O, draga mea stradă, cât de mult am visat cu ochii deschiși stând pe aripile delicate și sprintene ale fluturelui auriu (copilăria). Cât de des mă pierdeam prin codrul brăzdat de lumina soarelui, călcând pe apele și malurile naivității. Cât de frumos dansam prin ploaie lăsând apa să mi se prelingă peste buzele uscate, peste genele adormite. Și în tot acest timp nici un gând nu m-a străfulgerat, nici măcar o scânteie care să-mi amintească, să-mi dea un semn…
      O, strada mea, și acum cu mintea încă pe jumătate în văzduh legată fildeș de cel mai înalt nor, te întreb cu sinceritate, spărgându-mi vinele: ”Îmi înmânezi cheia fermecată a porții tale?”
      Căci oricât de mult m-aș teme și oricât de mult vocile îmi strigă cuvinte înecate de cruzime ce mă împing înapoi, sufletul dorește cu ardoare să pășească pe auriile meleaguri încă neatinse. 
      O, strada mea dragă! Oare în ce casă mă voi duce prima dată! Și care dintre ele mi-e sortită mie. 
      Liniște. Liniștea dominantă răsună mult prea tare în urechile mele sensibile. Vreau s-o dau mai încet, să se oprească. Însă, ”șoc”, geamul se sparge, pereții se cioplesc, iar un sunet timid se pitulește printre cioburile tăioase. 
      Sunetul crește și crește, până începe să prindă formă. O formă rotundă, drăgălașă, aproape ca o mingiuță, își face apariția. Și atunci văd prima mea casă, casa bucuriei și a copilăriei. Cred că este cea mai mare de pe stradă. Cu o haină îngrijită ce prinde nuanțe rozalii. La geamuri are bujori și trandafiri, iar ușa albastră îi este larg deschisă de parcă ar râde în hohote. Copilăria, acel univers în care stelele căzătoare dansează pe bolta cerească așternând în mintea și inima locuitorilor cele mai de preț dorințe, acel univers construit din bomboane și acadele, îndulcit de zâmbete și de râsete, acel univers în care domină onestitatea și inocența.
      Lângă ea, este o casă spălăcită, îmbibată într-un bleumarin șters, casa îngrijorărilor. Casa aceasta are ușile și ferestrele ferecate și niciun strop de soare nu se poate strecura. Un sunet amar și aspru răsună din pereții dărăpănați. Un sunet ascuțit ce părea că-ți perforează sufletul… 
      Continui să merg pe strada mea, simțind culorile caselor potrivindu-se cu personalitatea mea asemenea unui puzzle. Continui plimbarea, adăugând pas după pas, până ce dau de o casă de culoarea coralului care are obrajii roșii. Acolo întâlnesc primii oameni și simt primii fluturi în stomac. Două persoane pe care dintr-un motiv sau altul continui să le ignor. 
      Așa că îmi continui mersul în timp ce curiozitatea îmi zboară prin minte. Și atunci o văd. Casa curcubeu, casa amintirilor, mă izbește în față parcă trăgându-mă cu o sfoară inexistentă pe ușa larg deschisă. Paznicul mă saltă în spinarea sa și cu o singură suflare văd un foc imens jupuind aerul înghețat bocnă ce bântuie prin fața pensiunii. Cântecele de chitară răsună melodios acompaniate de 29 de voci diferite, răsunând din inimile colegilor mei de tabără. 
      Imaginea se schimbă brusc și în fața ochilor văd o fetiță cu părul brunet ce poartă o cască roz. Tatăl acesteia stă în spatele ei, adresându-i cuvinte dulci, în timp ce ea pedalează pentru prima dată. Imaginea se schimbă din nou, iar de data aceasta, în fața ochilor mi se așterne o amintire fadă, foarte delicată, ca un fulg de nea. Aceeași fetiță, ținând-o de mână pe mama ei, cu un ghiozdan greu în spate, pășind pentru prima dată pe o nouă poartă ce avea să deschidă multe alte drumuri și amintiri… Părinții…singurele persoane care îți dau aripi, care te înalță în văzduh, luminându-ți calea și pe timp de noapte și pe timp de zi, învățându-te că lumea nu poate lumina fără întuneric.
       Sunt din nou în cameră. Ceasul se întinde spre ora 13, anii mei, iar fluturele strălucitor zboară în dreptul unei ferestre. Se pare că ochii de-abia acum mi se deschid, iar calea mea se luminează…