To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Alina-Florina Viteaz participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Timișoara, România și are 17 ani. Este îndrumată de Prof. Geanina Ciupuligă, Colegiul Economic “F.S. Nitti”. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Să mai stai...

Ce face iubirea asta din om?
Și simt că nu pot să adorm,
Nu mă mai simt om
Îmi apari până și în somn.

Ce face iubirea asta din mine?
Când simt că nu pot să exist fără tine,
Când te simt că faci parte din mine,
Când simt ce nu mai vreau să simt pentru tine.

Ce face iubirea asta din ființa mea?
Ce mi-ai făcut de nu mă pot gândi la altcineva
Și a trebuit să fii ca altcineva,
Să mă părăsești de parcă n-ar fi fost și vina ta.

Ce face iubirea asta din sufletul meu?
Când nu ai habar cât îmi e de greu,
Când de la bun început nu voiai să fiu eu 
Și m-ai lăsat cu lacrimi pe tot chipul meu.

Ce face iubirea asta din creierul meu?
Când mă strofoc că nu ești al meu
Și nu mai vine nimic bine după greu;
Plâng acum rugându-mă la Dumnezeu.

Ce face iubirea asta din tine?
Când stai și trăiești fără mine
Într-un univers promis de către tine,
Dar acum doar pierduți prin rime.

Ce face iubirea asta din noi?
Când acum o perioadă ne contopeam amândoi
Și ne iubeam în fiecare clipă goi,
Dar am sfârșit acum cu inima pur sloi.

Ce face iubirea asta din versuri?
Amândoi prinși de strofe da’ nu vedem sensul.
Eu amăgită și obosită printre foi mai pline ca universul,
Tu la birou cu fetele din visuri plănuind demersuri.


Vară

Apusuri cenușii,
Valuri și umbre în miez de zi,
Deși acum tu nu mai vii
Eu tot compun alte poezii.

Malul și nisipul,
Zâmbetul și răsăritul
Unde nu mi se scurge timpul;
S-a inhibat acum și asfințitul.

Mulți copii cu jucării,
Adulți ce confesează nostalgii,
Râsete ce nu par a fi timpurii,
Alte compuneri înecate în melancolii.

Rozul și auriul, al iubirii zenitul
Ocolește nimbul
Și răsuflu în tandem cu infinitul;
Aici mi se va sfârși visul.

Scoicile și perlele mării,
Reprezentare a propriei inimi,
Iar el fluxul și refluxul amintirii,
Prin spuma lor, a nemuririi.

Palmieri ai iubirii,
Sub umbra lor se face schimbul
Și glasul răgușit al păsării 
Acum va întoarce anotimpul.


Contrast celest

Sortite tăcerii infinite
Șoptesc prin noapte gânduri neîmplinite.
Două iubiri atât de diferite, 
Prin distanță cugetă emoții pierite.

Petalele ei ce sunt zdrobite
De acea separare astrală cu lanțuri mistuite
Și spinii ei de dureri necălite,
Ating doar șoaptele slăbite.

Trandafir roșu al eternității ispite,
Se autoproclamă în noapte prin meleagurile pustiite,
Pribegită ea, stând pe lame de cuțite
Și podoaba sa se decojește de mâinile sfințite.

Peste ea, în înalte pământuri,
Freamăte de suflete devorate de vulturi,
Singură și cealaltă, dar nu în așternuturi,
Ci prin viața fără de moarte lipsită de orice începuturi.

Razele i se abat de agonizantele vânturi,
Descântece să fie stană de piatră indiferent de ale sale avuturi;
Doar copiii ei, iluminații fluturi,
Veghează însângerata creație în cele din jos ținuturi.

În aceeași galaxie, sub același univers,
Ele ascund în existența lor, un păcat neșters,
Și nu se pot atinge, doar privi divers
Unde săgeata atinge irisul dispers.

Pentru ele două creez acest vers,
Strofe, dintr-un alt microunivers;
Căci se iubesc dar nu se pot mângâia de al păcatului viers,
Noaptea fiind singurul lor sentiment imers.