To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Georgia-Ofelia Predescu participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din Constanța, România și are 45 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Oscar

La primele raze, Oscar tresaltă,
Mierla ce-și poartă glasul ca pe-un altar,
Un cântec ce destramă orice ceață,
Și deschide sufletul către-un nou dar.

Nu-i doar pasăre, e veste vie,
Un far ce răsare în hăul singurătății,
O lumină blândă ce-n inimă se strecoară,
Șoptind că viața renaște, iar și iar.

Oscar, mierla mea, răsărit de speranță,
Tril tainic, tremur lin în noaptea care vine,
Nu te-am chemat, dar vii cu aripi de lumină —
Sufletul-mi frânt îl vindeci, îl aduni, îl ții de tine.

Freamătul tău dulce e fior ce mă-nalță,
E cântec de dor, e glas ce topește ceața,
În zborul tău lin uit de griji și zăbrele,
Ești mângâiere vie, foc nestins printre stele.

Cu fiecare clipă, cu fiecare notă,
Țesești speranță, aprinzi o altă poartă.
Nu ești doar pasăre, ci aripă de mângâiere —
Oscar, glas divin, raza mea călătoare,
Ce revine mereu, din zori până-n seară,
Cu lumina ce-n suflet nu piere, ci rămâne — iar și iar.


Neadmiratele

Neadmiratele
Tu ieși.
Chiar dacă vrei,
chiar dacă nu te vrea nimeni.
Răsari din crăpături de trotuar,
cu firul tău subțire, dar drept —
miros de pământ cald și praf de drum
te-nsoțește.

În vântul blând de seară,
frunzele foșnesc a promisiune.
Tip-til, printre ele,
se apropie o vrăbiuță.
Are penele pătate de lumină,
și pașii ei mici sună abia-abia,
ca o bătaie de inimă pe piatră.

Se recunosc una pe alta —
două ființe neadmirate,
obișnuite cu marginea,
cu lipsa de aplauze.

Undeva, în depărtare,
se aude un zumzet de oraș —
mașini grăbite, pași care trec
fără să vadă nimic.
Dar aici, în colțul ăsta,
e liniște. Și adevăr.

Te-au călcat,
ți-au spus că nu ești floare.
Pe ea au gonit-o din piețe,
din balcoane curate,
din poeziile pentru copii.

Și totuși:
tu înflorești.
Ea rămâne.

Eu v-am văzut.
V-am fost.
Sunt încă.

După fiecare respingere,
am ieșit iar —
mai frumoasă,
mai întreagă,
mai eu.

Și știu:
vei semăna alte păpădii.
Vrăbiuța va construi un cuib.
Și, în felul lor,
vor umple lumea
cu o frumusețe
pe care nimeni n-o cere,
dar care învață pe alții
să vadă.


Când n-a mai venit nimeni

Când n-a mai venit nimeni
Când n-a mai venit nimeni,
nici măcar umbra din perete,
nici vocea care se prefacea că întreabă,
nici pașii mei în fugă,
când mi s-a părut că s-a stins tot zgomotul —
atunci,
a fost liniștea aia rotundă.

Nu goală.
O liniște cu adâncime,
cu o lumină caldă, filtrată,
ca prin frunze dese,
într-o cameră care învățase să nu ceară.

Și-am început să înmuguresc.
Nu din grabă,
nu din dor.
Din tăcerea aceea care mi-a crescut în piept,
ca o plantă care nu mai are nevoie
de permisiune.

Am simțit, la încheieturi,
o foșnire —
ca a unei frunze care nu mai vrea să se teamă.
Inima mea s-a auzit, în sfârșit,
pe ea însăși.

Și n-am mai așteptat pe nimeni.
Nici semne,
nici sezoane.
M-am ținut de mine cu două mâini,
ca de ultima flacără.

Și-am înflorit.