To read this content, please use the ‘Google Translate’ widget to request a translation.

Silviu-Alin Nica participă la Concursul Internațional de Creație Literară, Ediția a VI-a, din București, România și are 36 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Vor, nu vor, spor și dor

Ca să fiu sincer, am un tricou polo pe mine, o bluză de jogging și pijama violet.
Identitate la colț de bloc, suma tuturor victoriilor transpuse într-un gest de eliberare – arunc ghetele de fotbal în copac, pentru că pe sârma n-au vrut să stea. 
Ne-am prinde unul de umerii celuilalt și am cânta de fericire.
Nu e blanc. Nu, nu. E scris negru pe alb, istorie după istorie, telegrafic codat. Am prins aripi azi. Ca un sconcs prin zăpadă, cu blănuri în urechi și mustăți cu lăptic unse.
Când mă gândesc la câte s-au întâmplat de-a lungul vieții mele, la câte am fost părtaș, nu mai e timp de cântărit, ci numai de povestit. Așa că o s-o iau ușor, filă cu filă, pe firul anilor ce s-au scurs. Unde ești tu, jucărie de lemn, dacă n-ai fi rămas prin amintire legată de bănuții de horoscop din lozurile de carton. Știi ce? Bunica mi-a zis să mă tatuez. Și asta am și făcut. Nu-i de mirare că am un strop de inspirație și că mi-e dor de ea. Era minunată.

Nu știu dacă bunica mea era cea mai tare, dar mulțimea bunicilor au o mulțime de nepoți fericiți! 
Și bunicul meu are o istorie. Ei doi erau bucuria întruchipată. Mă făceau și pe mine fericit. Adevărul este că am avut o copilărie fericită. Am crescut odată cu tehnologia. Am primit primul computer pe la vârsta de 9 ani, am scris în revista clubului de informatică unde cochetam cu aplicațiile și mă inspiram de prin reviste, că deh, ce să fi făcut Sabin sau Delia, prietenii mei.

Mai târziu am devenit manechin. Bine, după vreo 10 ani, 7 de București, în care m-am șmecherit. Alexa mi-a oferit șansa asta. A venit la mine cu o ofertă, la un moment dat, să facem poze. Apoi, mi-a zis că este un casting pentru SIAB, l-am luat și m-am ales cu 1000 de euro în mână. 

Uite vezi, fiecare are câte un hobby, unii au mașinile, alții pescuitul, alții calculatoarele. Tare mult mi-am dorit să fac bani. Urmează. Asta zic, asta fac. Unii fac costume, alții le prezintă. Ibiza, Mykonos, locații unde mi-am dorit să ajung. Poate, cine știe... cândva. 

Apoi a venit Marius, haiosul. Și... diferitul! Poznașul, pescarul, prietenul și partenerul meu de acțiune! Chiar și petrecăreț, dacă cumva l-am influențat în diminețile în care mă întorceam acasă cu chef de vorbă. El e, cum se zice, doxat. Și inspirat. Și calculat, și aproape pensionat. Nici vorbă de plecat din țară cu banii scoși pe cartea asta. Mai degrabă îmi cumpăr mașină. O Honda Civic Type S, la mâna doua, luată din Germania. 

Bunicului i-am păstrat 2 medalii, pe care le-am găsit prin sertare. O decorație, Premiul I la învățătură, inscripționată Ministerul Instrucțiunii, am dus-o la Cluj, în semn de respect pentru fanii Universității.
Eu lucram. Scriam ziduri, de fapt, făceam artă, prin culoare. -Îndrăgostiți- a fost opera mea cu Raluc. Ne-am purtat de grijă 3 ani de liceu și încă puțin după. Ce mă surprinde este că printr-o întîmplare ne-am cunoscut și cred că a fost și sincer sentimentul că nu ne izolăm în amintiri, ci, mergând mai departe, să ne întâlnim în duh.
Eu visam. La sunet de motoare, după lăsarea nopții, la petreceri, toate venind după liceu. O vreme călătoream și jucam roluri. Baschetul a fost o pasiune mult timp, la fel și cultura olandeză.
Ce să fac? S-a terminat cafeaua. Adică am terminat-o. Cred că a fost o lună de pomină. E frumos când ai bani. Am de verificat cum stau cu factura la Vodafone, că am plătit-o de două ori. Înțeleg perfect schimbările, mă bucur de hattrick-ul lui Deian Sorescu. Ce meci... Acum trebuie să-mi schimb brățările. A, și hattrick Mbappe. Au pierdut Celtics. 
Am vizionat multe partide de fotbal. Am îndesat biblioteca cu cărți. Am pus pe unde mi-a placut un sticker, am fost la slujbe în Biserica și am jucat teatru. Am teancuri de jucători de fotbal cu caracteristici și avantaje, m-am bucurat să particip la concursuri, dar acum, când văd cum nu respir prea bine, nu mă raliez la acest fenomen ultra, cum mai degrabă sclipirile de moment ne inspira si ne determină la acțiuni de natură să spargem tăcerea, granițele, să strigăm tare că suntem o cultură aparte…
M-a batut gândul să merg pe El Camino. Și am strâns o gașcă, unică, tare. Ne-a părut bine că plecăm, pe versiunea Primitivo. Mintea mea a putut cuprinde dintru început compoziția drumului inițiatic, în spiritul pelerinilor ce urmează să ajungă la Catedrala din Compostela, la Sf. Apostol Iacob. Pe parcurs au fost mici neînțelegeri, poate pentru că fiecare și-a dorit un drum al său, cutezător și cu acest prilej pot spune, cuceritor. Fiecare și-a cucerit o limită, s-a dovedit mai bun, cu sine, cu ceilalți, dar pregătirea, această pregatire continuă, pentru mântuire, pentru a ajunge în contact cu Dumnezeu, cu care să poți vorbi, uni, converti. N-am fost un grup mic, dimpotrivă, am fost 19 suflete.  Ne-am simțit umani, nu roboți, cu programele noastre umane, cu poticneli și la capătul celălalt, cu răspunsuri și rezolvări. El Camino de Compostela… ce vis, ce onoare, ce drum, ce răspunsuri! Mulțumim.

Mai departe, dorul de ieșit la cafea si nu 10 minute ca acum, ci ore intregi ca atunci, cand trupurile noastre fierbinți năzuiau că se vor atinge, în timp ce ca un miraj, crepuscular, atomic, ne simțeam unul altuia puterea de cucerire si poate ne speriam si alungam vaporii acelei intermediare bravade, am văzut cum trec anii și copiii de 12 ani acum sunt cei pe care ii urmăream din cărucioare, vor avea un contact cu realitatea atunci când vor simți salariul, bonusul, prima, remunerația, care o fi ea, dar cred ca îmi sunt dator sa fac în câteva rânduri o analiză asupra a ceea ce îmi este dat sa îndur.

Mergeam la toaletă, prin sediul care găzduiește angajatorul meu (nu o sa îi dau numele), iar la un pas distanță aud în telefonul din biroul alăturat:Antidrog? Iar eu dau să răspund:Da! Comanda și executarea! Eu, acel om care de atunci de cand vă ziceam, nu 12 ani, dar 10 tot aveam fără consum. Primul pas spre bine și ivirea a ceva normal. Asta a fost tot din punctul ăsta de vedere. Curios moment!
Iar eu nu vreau să fac astăzi jocul angajatorului, ci vreau să stau drept model celor care au adicții de acest gen, care cer ajutor.
M-am confruntat cu situații disperate, unele mai mici, altele mai mari, altele aproape catastrofale. Dar sunt în viață, am un viitor care îmi dă speranță și gradul de optimism care mă menține pozitiv ca stări.