Norbert Agoston vine din Cluj-Napoca.

Ecou

O întrebare mută port în mine
Și-s însetat.

Cu pașii să întreb Pământul.
Să mă îngrop în el,
Să îi las ecoul să mă scurme.

Să bat toaca lemnului pădurii,
Ca să-mi chem sufletul înapoi.
Și-n liniștea înaltă, să aștept răspuns,
Cântecul răbdării.

Și-nfometat,
Să dau cu ea de-o piatră.
Să-mi aprindă focul curiozității
Și să mă mistuie
Poveștile ce-au șlefuit-o mii de ani de-a rândul.

Naufragiat pe stânca fricii,
Să-i dau drumul,
Să mă cufund cu ea de gât
Și s-aștept, în liniștea adâncurilor,
Talazurile, ca răspuns.
Să înece tot ce-i vechi, și inutil, și mort.

Gol în fața Lumii,
Cu ultima suflare,
Să bat în bolta cerului
Să-mi aud ecoul prin Tine.
Și cum toate-mi spun:

Că, la final, toate sună a mine.

Până când te vei întoarce


Lasă o șoaptă în scoarța mea,
Să fac din ea cuib pentru păsările care o să-mi cânte despre tine atunci când vei fi departe.

Ascunde-ți lacrimile sub rădăcinile mele,
Și-mi va fi de-ajuns să înfloresc și-n mijlocul deșertului.

Uită un fir din părul tău, printre crengile mele,
Și voi țese din el o poveste pentru fiecare călător care-și va fi găsit liniștea în acest loc.

Va fi povestea pașilor tăi,
Lăsați aici când te-ai odihnit și ai gustat întâia oară din liniștea mea.
Și cum de atunci, în umbra mea,
Port mereu roua lor.

Ca să știe de ce această umbră e așa de dulce.

Cântecul reunirii

Spală-mă,
Du-mă la vale,
Arată-mi Oceanul.

Cântă-mi în drumul nostru despre vârful munților din care vii,
Cântă-mi despre văile adânci spre care te-ndrepți.

Umezește-mi buzele uscate
Să pot să cânt cu tine cântecul reunirii.

Primește-mă printre pietrele tale și îmbrățișează-mă.
Împreună să ne scurgem picătură cu picătură
Spre măruntaiele întunecate ale Pământului,
Ca să cunosc și eu, Lumea de sub Lume.

Lasă-mă să mă minunez, nu te grăbi.
Lasă-mă să mă minunez de cerul înstelat
Pe care roua bucuriei tale îl desenează pe bolta
Lumii de sub Lume.