Adriana Elvira Bocanu vine din Iași.

Țiuiala armoniei

De ce porumbelul nu e considerat un ghiduș rebel?
Nu zboară oare noaptea, alături de vreun tembel?
Îl pasă lui de bârfa celorlalți? Vor mai fi mâine camarazi?
Cum ar suna o bârfă între râme, flori, munți și brazi?

Nu fi naiv! Nu asculta de sfaturi, păreri, atotcunoscători!
E un singur Dumnezeu, iar îngerii sunt sus, printre nori.
Nimeni nu te înțelege cu adevărat și nu, nu e păcat.
E bine să privești doar cu ochii tăi, să-ți fie sufletul împăcat.

Dragostea nu e niciodată ceea ce spui, ci ceea ce faci.
Sinceritatea e arma cea mai sigură și nu, să nu te prefaci.
Ar vrea mulți să-și poată striga durerea, să-și admită sclavia,
Dar e atât de greu să fii vertical, să nu-ți pierzi omenia.

Nu-ți fie frică să experimentezi, să iubești, să visezi!
Dă drumul dorințelor! Cum altfel ai putea să progresezi?
Amintirile sunt cartea de bucate a vieții! Ce delicioșenii!
Dar sunt puțini cei care știu să guste. Sunt câțiva, orășenii.

Rețeta vieții ți-o scrii singur. Te vindeci când accepți oglinda.
Degeaba vrei ajutor și mergi în Ajun la prieteni cu colinda.
Ei poate n-au călcat în mlaștina cea urât mirositoare,
Iar tu nu le poți spune cât e de murdară, de dăunătoare.

Nu poate înțelege melcul de ce ursul este îmbufnat.
Nici ursul nu îi spune decât că e ceva banal, neînsemnat.
Acceptă că ești singur, cu propriile decizii și aprecieri.
Fără regrete, remușcări, jumătăți de măsură sau negocieri!

Fii doar tu, așa cum simți că sufletul îți spune!
El niciodată nu va da greș chiar dacă te indispune.
E singurul din lume care e mereu cu tine, în inima ta.
El a riscat totul ca să găsească armonia, exact ce căuta.

Suflet rupt

Când sfaturile nu mai sunt doar vorbe goale
Puiule, înseamnă că ai simțit că viața doare.
Dorința cea mai arzătoare e să nu plec, nu azi.
Să-ți fiu mereu aproape, să te țin să nu cazi.
Invață-mă să-l păcălesc pe bunul Dumnezeu
Să mă ierte c-am fost un simplu vizitator la muzeu.

Nu sunt doctor, ceasornicar, nici meșter popular,
Dar am făurit un suflet luminos, nu crepuscular.
Dacă ai ști că doar iubirea e suficientă în viață
Ai înțelege că joci cel mai important rol, nu cel de paiață.
Iubirea este oglinda pe care orice muritor o are.
Se sparge, se vindecă, se ascunde, dar nu dispare.

Nu-ți fie teamă să trăiești! Nici omida nu se teme
Pentru că știe că în curând, negreșit, vine și a ei vreme.
Nu poți forța o piatră să se miște sau luna să apară,
Dar ai răbdare: binele de rău întotdeauna se separă.
Găsește bucurie în orice lucru mic: o floare, o îmbrățișare,
O melodie poate, un zâmbet...privește viața cu detașare!

E tot sufletul meu în tine! Prin tine eu respir, trăiesc.
Iubirea mea e atât de mare că și îngerii o propovăduiesc!
Voi fi mereu aici cu tine, chiar dacă n-oi mai fi.
Nu te speria, copilă, viața nu-i un blestem. Nu te jertfi!
Jocul are reguli și unii le încalcă, cei mai fricoși mereu.
Tu îndrăznește să trăiești, oricât ți-ar fi de greu.

Și avionul stă bine în hangar, dar cum se va interpreta?!
El trebuie să zboare, indiferent de vreme. Te rog, nu regreta!
Merită să cazi, merită să plângi! Asta e drojdia vieții!
Evită apele stătute! fii precaută! ignoră toți scaieții!
E inevitabilă uneori tristețea, deznădejdea, supărarea.
Dar fii curajoasă, ține capul sus și nu-ți lăsa cărarea.

Trișorul

Unde a dispărut? Acum un minut era aici!  Sunt sigură!
Sunt fericită! Pentru ei toți, eu sunt o norocoasă!
Zâmbesc mereu, sunt jovială, spirituală... Ce mai... o figură.
Nu fiți naivi! Nu credeți ce vedeți! Sunt doar politicoasă.

Dacă n-ar fi fost o lașă, mi-ar fi dat măcar un semn, un gând.
Aș fi spus la timp ce doresc, ce vreau, ce-mi place, ce iubesc.
Aș fi ținut diete culegând flori, dansând în iarbă, fluierând.
L-aș fi îmbrățișat pe tata mult, fără să mă mai grăbesc.

L-o fi părăsit și pe el fericirea de-a ales să-nchine steagul,
Să plece imediat ce viața prefăcută și-a terminat monologul.
Nu e cum vreau eu. A ales El, Bunul, Bătrânul, Moșneagul.
S-o fi luptat măcar? O fi spus nu? O fi cerut îndurare, milogul?

Dacă nu pleca, nici fericirea mea n-ar fi îndrăznit să dezerteze.
Mă doare aerul. Mă doare tot. Putea să mai stea, sa aibă răbdare.
Dar poate abia acum trăiește și nu mai trebuie să viseze.
O fi senin acolo unde cântă serafimii. N-am însă nicio asigurare.

Am vrut mereu să îl visez, sperând să fie înțelept acum.
Vroiam sa-mi fie tatăl tată, cel bun, corect, cinstit.
Credeam că e vreun sfânt, nu un simplu om rătăcit pe drum.
Sa-i cer iertare vreau. Sper că e singur și nu din nou îndrăgostit.

- Te rog, tată, dă-mi înapoi fericirea. Mi-ai luat-o, fără să știi.
Iartă-mă, iubește-mă, ajută-mă! Cam... ce face un părinte!
Acum ai nepoți mari. Trebuie să le spun finalul poveștii.
Ne vom întâlni din nou! E o promisiune, nu sunt doar cuvinte.