Alexandra-Maria Enache vine din Brașov. Poți citi lucrarea și aici:

Femeia – Furie

Stau la o micuṭă cafenea pe malul mării şi sorb cafeaua…şi marea şi vântul şi sarea. Respir soarele şi valurile şi savurez fericirea molcomă de a mă afla în acel loc. În dreptul mesei la care stau, o femeie se iveşte şi mă întreabă:

– V-ar deranja dacă aṣ sta la aceeaṣi masă cu dumneavoastră?

– Vă puteṭi aṣeza, am spus, deṣi bucuria singurătăṭii mele se înjumătăṭise brusc.

– Veniṭi des aici? Mă întreabă străina.

– În fiecare vară când vin la mare, mă opresc de fiecare dată în acest loc.  Câteodată vin pentru câte o săptămână, dar de cele mai multe ori vin pentru câte cinci minute, atunci când închid ochii ṣi îmi doresc să evadez…Ştiṭi, aici este oaza mea de liniṣte ṣi pace…Dumneavoastră?

– Eu vin doar când sunt chemată…e drept, astăzi am fost chemată pentru prima dată în acest loc.

O studiez pe furiṣ pe această femeie…deṣi nu o cunosc, îmi pare cumva familiară, iar vocea ei, îmi sună în urechi de parcă aṣ fi auzit-o de-o viaţă…

La micuţa ṣi retrasa cafenea de pe malul mării nu vin mulţi oameni, iar cei care frecventează intimitatea locului, nu sunt persoane noi, aṣa că îndrăznesc să întreb:

– Dacă nu sunt indiscretă, cine v-a chemat? Poate cunosc persoana ṣi o pot anunţa că aţi ajuns.

– Chiar dumneavoastră!

Ştiind că nu chemasem pe nimeni ṣi mai ales pe nimeni necunoscut, întreb deja iritată:

– Îmi pare că este o confuzie…Cine sunteţi dumneavoastră, de fapt?

– Chiar dumneavoastră!

– Este ridicol ṣi absurd ṣi vă rog să îmi redaţi singurătatea!

– Îmi pare rău, atâta timp cât sunt dorită aici, nu pot pleca! Trăiesc aici, lângă, cu ṣi în dumneavoastră, spuse calm străina.

– Dar nici măcar nu v-am mai întâlnit vreodată!

– O, ba da, ne-am întâlnit chiar de foarte multe ori! De fiecare dată când vă priviţi în oglindă prin ochii sufletului, nu ai corpului, cu mine vă întălniţi. Eu sunt Furia ce trăieşte în dumneavoastră şi am trăit şi crescut suficient cât să pot avea propria înfăṭiṣare ṣi propria-mi voce!

Ce lucruri aberante puteam auzi! E drept, îmi părea familiară…are cam aceeaṣi constituṭie ca mine, dar are o paloare stranie, este încercănată, ochii îi ard, colṭurile gurii îi sunt lăsate ṣi pare că întreaga ei fiinṭă zbârnâie într-un mod bizar, aproape imperceptibil.

Plină de indignare, îi strig furios:

– Cum puteṭi spune asemenea non-sensuri? Nici măcar nu semănăm atât de mult!

În tăcere, femeia din faṭa mea scoase o mică oglindă din poṣetă ṣi mi-o puse în mâini. Dezgustul ṣi groaza mă năpădesc, căci avea dreptate! Mă uitam în oglindă, prin oglindă, la ea ṣi mă vedeam pe mine!

O liniṣte deplină se lăsă la mica măsuṭă de pe malul mării. Se aud doar valurile ṣi pescăruṣii…ascultându-le, reuṣesc să-mi recapăt puṭin calmul ṣi să-mi opresc senzaṭia grea de vomă. Atunci, Furia mea îmi spuse:

– M-ai chemat pentru că ai vrut să mă cunoṣti. Chiar mă bucur că m-ai invitat în locul ăsta liniṣtit, al tău…mă rog, de acum este al nostru….spuse ea ṣi avu un rânjet scurt. Tu m-ai creat, tu m-ai hrănit ṣi m-ai făcut puternică. De atât de multe ori m-ai lăsat să fiu puternică în locul tău ṣi al raṭiunii tale, încât sunt pretutindeni cu tine, iar azi, aici, ṭi-am cucerit ṣi ultima redută! De azi nu mai suntem una ṣi aceeaṣi, ci tu te-ai transformat total în mine, Furia! Eu sunt toate problemele tale adunate, toate nemulṭumirile ṣi neajunsurile tale, sunt toate lacrimile pe care le-ai strâns ṣi nu le-ai plâns, sunt toate reproṣurile pe care ṭi le spui ṣi cele pe care niciodată nu ai curajul să le spui celor care le merită, sunt toate dezamăgirile pe care le-ai permis altora să ṭi le facă, sunt toate fricile ṣi laṣităṭile tale, pe care ṭi le lamentezi, sunt toată neîncrederea pe care ṭi-o porṭi ṣi umbra pe care ai aṣternut-o peste tot ce poṭi face ṣi nu ai curaj, sunt tot ce ai fi fost în stare să faci, dar te-ai lăsat convinsă de alṭii că nu eṣti în stare, sunt tot ceea ce nu îṭi permiṭi să crezi că meriṭi, tot ceea ce nu îṭi ierṭi ṣi nu te laṣi să uiṭi, sunt toată bucuria ṣi iubirea pe care nu ṭi le acorzi! Eu sunt haosul ce îṭi umbreṣte existenṭa! Priveṣte, fiinṭă minusculă, cât de puternică m-ai făcut!

Plângând, mi-am ridicat privirea din oglinda pe care o ṭineam cu mâinile tremurânde ṣi am observat cu groază că fiinṭa aceea din faṭa mea crescuse ca un colos. Brusc, pe plajă eram doar eu, un mic liliputan, lângă Furia mea cât un Gulliver, care mă apăsa, mă strivea cu forṭa sa.

Mă sufocam în propria-mi furie, iar oaza mea de liniṣte se transformase într-un cazan fierbinte ce clocotea asurzitor…mă afundam în valurile stacojii ale mării învolburate din cazan ṣi căutam cu disperare ceva de care să mă agăṭ ca să pot rămâne la suprafaṭă! Simṭeam că nu mai am forṭă să mă mai pot împotrivi ṣi că voi pieri fără urmă în mine însămi, pentru totdeauna! Dar, deodată, am înṭeles! Cu ultimele puteri, i-am strigat Furiei:

-Dacă eu, aṣa minusculă, am avut puterea de a de clădi pe tine, aṣa uriaṣă ṣi puternică, înseamnă că tu eṣti cea mică, nu eu! Oglinda ta e mincinoasă! Orice problemă are o soluṭie, nemulṭumirea te poate determina să găseṣti ṣi să ṣlefuieṣti calităṭi, lacrimile pot fi plânse ṣi chiar de mai multe ori dacă e nevoie ca să te vindeci, reproṣurile nu doar dărâmă, ci te pot ajuta să reclădeṣti ṣi poate chiar mai trainic, curajul poate lua oricând locul fricii, făcându-i loc ṣi încrederii! Haosul nu este ireversibil! am urlat din toată fiinṭa mea.

– Prostii! strigă Furia râzând sardonic. Până ṣi acum, în ultimul moment eṣti plină de furie!

– E adevărat, dar de data asta, furia pe care o simt mă va elibera de Furia care eṣti! Nu îṭi voi mai fi prizonieră! Merit să fiu liberă, să mă iert, să râd, să mă bucur de cine sunt ṣi de ceea ce pot realiza iar cei din jur să mă preṭuiasca pentru cine ṣi cât pot eu să fiu, merit să fiu fericită ṣi merit să mă iubesc!

Cu toată puterea, am aruncat oglinda care se sparse în mii de bucăṭi, cu un zgomot asurzitor. Am strâns ochii până s-a făcut liniṣte. Atât de liniṣte încât s-au auzit din nou valurile molcome ṣi glasurile pescăruṣilor. Am deschis ochii ṣi sunt doar eu la măsuṭa de pe malul mării. Adulmec cu nesaṭ briza, soarele ṣi marea ṣi mă simt fericită că mă aflu aici ṣi acum. Şi mă mai simt cumva, cum nu ṣtiu să mă mai fi simṭit vreodată. Puternică!

Vocea doamnei ce ṭine micuṭa cafenea îmi spune blând:

– Aṭi adormit ṣi vi s-a răcit cafeaua. Vreṭi să vă fac o cafea proaspătă, fierbinte ṣi tare? Vă limpezeṣte mintea de după somn!

– Vă mulṭumesc tare mult, am spus, dar nu este nevoie! Niciodată nu am avut mintea atât de limpede ca acum!