To read the creation of Ana Miruna Ioniță, request a translation by clicking the “Translate” button.

Ana Miruna Ioniță participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din București, România. Ana Miruna are 18 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                            Notiţe de pe acoperiş

       Auzi multe despre Dumnezeu atunci când ocupi un post ca al meu, dar asta nu înseamnă că am înţeles vreodată foarte multe despre ce şi cine se ascunde de fapt în spatele acestui nume. Cred că nici cei de acolo, de jos, care îi cântă imnuri, dau mâna şi beau din cupe în numele lui, nu sunt siguri. Probabil că le e frică să o recunoască. 
	De altfel, este greu să afli ce se vorbeşte în lume când te afli în postura mea. Presupun că se poate spune că sunt cu nasul pe sus - şi poate că sunt - dar cum este asta vina mea în mai mare măsură decât a celui care m-a poziţionat aici? Am auzul foarte ascuţit, dar atât de multe lucruri îl solicită în acelaşi timp încât totul devine zgomot de fond, cu nimic mai bun decât vântul şi grindina. Dar în timp ce ploaia şi vântul mă fac să cânt, vorbele Lor sunt de obicei atât de triviale şi de egocentrice încât rareori merită efortul de a mă concentra pe ceva anume. E ca şi cum unul dintre Ei ar încerca să asculte poveştile unor şoricei, bârfele unor furnici ori conversaţiile unor păsări în zbor: sunt prea departe, se mişcă prea mult şi oricum nu înţeleg niciodată exact despre ce e vorba, aşa că devine doar o oboseală fără rost.
	Am auzit despre Dumnezeu, totuşi. Cred că este o creatură asemănătoare cu Garguiul - nu mă refer la mine şi la cei din jurul meu, ci la primul gargui, La Gargouille, bătrânul dragon francez despre care bătrânii noştri spun că era înalt ca un chiparos şi lung cât fluviul Sena, că a omorât o sută dintre Ei, că putea să zboare şi să înoate şi alte grozăvii de acelaşi soi. Vecinii mei de cornişă, într-o manifestare aproape didactică a gândirii de turmă, insistă că Garguiul a murit pentru noi, dar devin brusc defensivi şi ursuzi dacă îi întrebi cu ce ne-a ajutat pe noi această moarte. Noi susţinem că el a a fost ars pe rug de cei care i-au călcat pământurile, Ei susţin că a fost ucis pentru că teroriza satele şi oraşele Lor. Noi spunem că s-a luptat zi şi noapte cu duşmanii lui şi le-a ucis marii cavaleri, răpus mişeleşte, iar ei spun că un sfânt l-a pus la respect fluturând o singură dată acel semn pe care Ei îl iubesc atât de mult şi pe care îl numesc cruce.
	De asta şi cred că Dumnezeul lor e un fel de Gargui, pentru că e invocat tot timpul fără a catadicsi să apară vreodată şi pare sinonim cu acel semn format din beţe perpendiculare, care are cumva legătură cu moartea şi cu sacrificiul. Sună familiar? Prezenţa mistică e anulată prin o moarte, un martiriu ori o ridicare la ceruri, pentru a evita celebra întrebare: Dar Unde E Garguiul? ori, dacă analogia mea e corectă, Dar Unde E Dumnezeu? De ce niciunul dintre ei nu face nimic ca să ne ajute? 
      Ceea ce înseamnă unul din două lucruri: ori că Ei sunt, cu toţii la fel de smintiţi ca vecinii mei, ori că, dintre toate locurile, eu stau cocoţat tocmai pe altarul smintelii lor.
	Presupun că altarul acesta îi ajută să doarmă mai bine noaptea, gândindu-se la datoriile pe care le au de plătit, la oamenii care i-au tratat rău şi la faptul că, spre deosebire de noi, Ei vor dispărea cât ai bate din palme, în mai puţin de un secol, fiind înlocuiţi de alţii identici. Trebuie să recunosc că moartea a fost un alt concept pe care l-am înţeles cu greu, dar nu atât de greu pe cât ar fi fost de aşteptat, pentru că în ultimele zeci de ani am început să observ mai atent păsările şi copacii. Poate că Dumnezeul Lor se plictiseşte de Ei? Mie mi-ar fi mai greu să dorm cu gândul la o asemenea fiinţă, decât fără el; pe de altă parte, nu am de unde şti, pentru că eu nu dorm deloc.
	Apare şi dezbaterea care le place mai ales puilor Lor, care se opresc sub nasul meu, cască ochii şi gurile şi îşi întreabă părinţii sau proprietarii:
       — Dar ăla ce e?
       — Un gargui, Anton. (Sau Nina, sau Caspian, sau mai ştiu eu cine. Se pare că toţi au nume după care se strigă, care îi fac să se simtă importanţi).
       — Şi ce face?
       — Nimic, ajută la scurgerea apei de ploaie.
       — De ce?
       — Ca să nu se strice acoperişul bisericii, presupun.
       — De ce arată aşa?
       Şi aici apare unul din cele câteva răspunsuri posibile, cu variaţiile de rigoare:
      — Ca să sperie spiritele rele, zic unii. (Eu nu am văzut niciunul.)
       Sau doar:
       — Ca să fie frumos. 
       Sau o variantă stranie:
      — Ca să ne amintească de cât de urâţi sunt oamenii răi şi de ceea ce îi aşteaptă. (Ce şi unde să îi aştepte? Şi ei mă fac pe mine urât, cu pielea lor dezgolită şi moale, de moluscă? Ah, apropo. Tot de la puii Lor am aflat că eu semăn cu un lup, cu un liliac, cu un câine sau cu o şopârlă, îmbinate, în funcţie de imaginaţia privitorului, într-un monstru, un dragon ori o himeră, ceea ce mie mi se pare destul de maiestuos. Mai ales comparativ cu Ei, care arată toţi la fel.)
       Foarte popular e al patrulea răspuns, în care părintele doar dă din umeri, ignoră întrebarea sau schimbă subiectul. Ce-i drept, dezbaterea e prezentă şi printre ai mei, intitulată măreţ ca fiind Despre Scopul Vieţii: în care ne certăm ca chiorii despre motivul pentru care suntem cocoţaţi aici, practic în slujba Lor, despre Garguiul care ne va încheia veacurile de servitute, ne va chema la el şi va nimici armiile Lor (nici armiile astea nu sunt ceva pe care să-l fi văzut vreodată), despre acele duhuri necurate de care apărăm, chipurile, catedrala. Despre apa care se scurge, ca să nu se strice acoperişul bisericii.
       Eu nu stau aici cu un motiv, polemica îmi e indiferentă. Idealiştii au, desigur, nevoie de un scop, de un Gargui ori de un Dumnezeu. Dar mie îmi place ploaia, îmi plac pomii şi îmi plac păsările. Pe Ei nu îi urăsc, dar nici nu îmi face plăcere să îi am în preajmă, poate cu excepţia momentelor în care cântă.
	Oare, dacă i-aş observa cu mai multă atenţie, m-aş plictisi mai puţin?