To read the creation of Cristina Rotaru, request a translation by clicking the “Translate” button.

Cristina Rotaru participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Ploiești, România și are 17 ani. Ea este îndrumată de Prof. Niculina Bercea, la Colegiul Național „Ion Luca Caragiale” din Ploiești. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Trăi-mi-ar barocul…

Trăi-mi-ar barocul printre vene, să nu curgă în elidarea sângelui, să fie arhitectură!
Căci eu doar cu bisericile ce-l au pe Bernini în gravură mă hrănesc, cu a mea și a lor pictură.
O mie șase sute de ani am trăit, apoi m am născut în același secol și am renăscut,
Am pictat tavanele într-un veac, în colț zace un înger de pământ mut,
Peste alte patru veacuri mi-am pus sufletul într-o sculptură
Apoi m-am reîntors în carne și os, am luat a mea nomenclatură.

Caut leacuri…
Prefer fleanduri…dar rochia ce o port acum tâlhărește lumina oricarei piese de artă,
Ieșită din curtea regilor spanioli, perle, dantelă, modele adunate într-o haită deșartă
Dar sunt disperată, e barocă, puneți Trilul lui Tartini alpestru la vioară!
O compoziție superioară, demnă de o pasionată ce pe mâna sublimului vrea să moară…

Perfecționa-mi-aș clarobscurul scenelor țipătoare de dramă, urla-mi-ar tenebrismul!
Admiratorii să ia mâna personajelor de ulei, confundați-le cu realismul!
Să nu mai știe omul dacă pictura-i obiect sau se desfășoară teatru printr-o ramă,
Este contopirea lucrărilor lui Caravaggio și Artemisiei într-o vizuală epigramă!
Shakeapeare ar fi mândru de întruchiparea dramei lui în artă dinainte să se nască
În adevăr, oamenii poartă mască…
La ea au ivăr, cheia-i când vremurile se amăresc de la scorțișoară
Și o încuie pentru a mia oară după ce se prăfuie zahăr și iar viață-i ușoară…
Rușine n-am simțit când fața mi-am pipăit, acoperământ nu aveam nicidecum
În oglindă de argint, eu port cercei de perlă neregulată și previzibilitatea sugrum!
Măslinii aceștia ochi fac minciuna scrum,
Frigând-o pe arta mea, pe moștenirea din Geneza până-n Apocalipsă
Perlele mele cu simboluri pe noduri simplitatea o dau spre eclipsă!

Știu cât de tare-i praful de pigment indigo când se împrăștie pe paletă și pânză
Manevrându-l largo, cu pensula răsucindu-se pentru o mână cu vene de frunză.
Asta-i nemurirea sufletului, când un fragment se răsfrânge din noi în ceea ce creăm
Se sudează cu ciment ce plânge în lucrul făurit de mâini omenești, ideăm și dăm!
Iubirăm mai mult iluminarea minții decât cele pământești, intrarea raiului,
Când Dumnezeu e cu artistul, va căuta nu aici verdele plaiului…
Ci peste ceruri, aievea heruvimi pe nori și sfinți plutind pe raze ca în frescele deasupra mea!
Altitudinea unei constelații va permite a contempla lumea 
Pentru mai multă călăuzire, trezire când omul âdânc dormea
Baroc, ființa mea, definiția semnificației unei existențe străvechi…
Trăi-mi-ar barocul și perlele în urechi!


Acum un secol

Un castel baroco-gotic de piatră 
se înalță colo-n depărtarea roșie a ochilor plânși ai cerului la naștere
Iar norii continuă să se răsfrângă pe fâșii de boltă în spatele pădurilor semischelet,
Peste dealuri arse de lumini, aere și treceri,
Dealuri ruginite…
Inima-i la fel de ruginită când se transformă în metal,
dar nu e cazul acum, nu când stau pe gardul de piatră în spatele palatului
și ating ramurile copacilor ce au văzut mai multe decât un trecător!
În același loc, văzut-au mai multe decât un călător…
Fiind statici.

Lumină îmbujorată cade pe piatră, pe copaci, pe lac, pe mine,
Cade din cer, îi un înger căzut!
Sunt sus înfiptă în depărtarea răsăritului, în trecut acum sute de ani, oriunde dar nu aici!
Palatul meu-i îmbrăcat doar în fresce să-i țină de cald,
Împodobit ca un inel vampiresc, de nu mai te lasă să respiri căci te îneacă în decoruri.
Cuvinte sunt lipite pe pereții încărcați în strofe și fraze filozofale
Există tuneluri cu oglinzi și hărți cărora le spun holuri
Când treci prin ele te scufunzi,
Dar eu nu, căci sunt imună la lipsa de aer!
Am prins prea mult de pe când stăteam sub meri afară
Sub florile de primăvară
Acum un secol…


Tablouri, talente…

M-am gândit să scriu o poezie fără să mă gândesc despre ce o să fie …
Abscons e când tablourile lui Caspar mereu se simt grele în pieptul meu
De acolo ele vin, devin contemplare stelară curgând ca vin,
Devin boală în pieptul meu plin din care se văd zorii-mbujorați strigându-L pe Dumnezeu ca un leu!
În interior sunt imagini pictate de orchestră, le văd crima cu inima…
Cu ochii nimic…negru-i lagărul alb ca zahărul!
Văzul trupesc nu-i decât un vulcan din care prima erupe patima,
Se stinge doar când priveliștea se contopește cu luceafărul, imaginația și adevărul,
Când inima pulsează vopsea în vene și împrăștie romantism cu rom în omul ce nu mai e om…
Devine nebulă…nebună? Da, dar pentru cine nu a cunoscut vreodată culoarea!

Câte o amintire pe care n-am avut-o ascunde fiecare lacom atom
E trăită, nu pe viu, îi cunosc valoarea, mă sufocă oroarea și arde onoarea
Că doar o viață am, sunt limitată firesc în infinitul pământesc!
Dar eternă după moarte, am adunat cu tunet bogății toate în suflet 
Înflorind printre pietre am învățat imperfectul să iubesc când zăresc
Am petale grele…am sânge și-un șevalet…sunt profet!
Peste anii mulți corpul si organele-mi ruginesc fatal deși nu-s metal!
Am avut o dată carne, am dat-o pe artă, o dată să nu mor niciodată..
Trupului ducă-i-se numele în zbor, după istorii ființa rămâne izvor letal!
Ce fericire să știu că pot să trăiesc încă și încă o zi în poezii înarmată
Purtând platoșa esteticului, coiful mozaicului, scutul frescelor înfigând cu desăvârșire sabia molipsirii de mine 
În aer, întuneric, ochi ce fac abuz de spălare în rubine diamantine
Pe îndelete iară am pofta de relații de cuvinte bete…