To read the creation of Diana Elena Chiriac, request a translation by clicking the “Translate” button.

Diana Elena Chiriac participă la Secțiunea „Povești pentru copii” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Țibana, România și are 10 ani. Ea este îndrumată de Prof. Ioana Diaconu, Școala Profesională de Industrie Alimentară Țibana. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                            Voinicel, micul erou cu suflet mare


    Cândva, într-o pădure frumoasă cum se mai văzuse, trăia cel mai vesel și poznaș iepuraș din lume, iar numele său era Voioșel.
    De dimineața până seara, iepurașul nostru zâmbea și se bucura pentru cele mai simple lucruri pe care le găsea în preajma sa. Firea senină nu era, însă, singura calitate pe care o avea Voioșel. Era, de asemenea, un iepuraș isteț, prietenos, curajos, capabil să rezolve situații încurcate, după cum o să vedeți în cele pe care vi le voi povesti imediat.
    Într-o zi, pe când urechiatul se plimba liniștit prin pădure, auzi niște voci în apropierea sa:
    – Nu mai îndura asta! Este insuportabil!
    – Și atunci, cum procedăm?
    – Nu știu... Ăăă... Plecăm din pădurea asta? 
    – Nu! Este prea mult!
    Auzind ceea ce se vorbea, Voioșel cel prietenos și curios se gândi să se bage și el în discuție, însă ceva parcă îl opri și hotărî să asculte în continuare, fără a se lăsa văzut de ceilalți. Nu v-am spus însă cine erau cei care păreau a se certa dintr-un motiv necunoscut încă. Voioșel le desluși trăsăturile când reuși să se mai apropie nițel: erau o veveriță, un arici, o gaiță și un cerb.
    – Deci, cea mai bună soluție ar fi să-l confruntăm pe lup, așa spuneți voi? întrebă gaița, care stătea pe cea mai joasă creangă a copacului în spatele căruia se strecurase și pândea Voioșel.
    – Dacă vrei să te mănânce cu fulgi cu tot, n-ai decât să îl confrunți! îi răspunse veverița. Eu n-am de gând să ajung pe fundul stomacului domnului lup, după ce voi fi trecut prin sita colților lui fioroși, asta să o știi de la mine!
    Cerbul simți nevoia să intervină:
    – Cred că cearta voastră nu ajută la nimic, dacă mă întrebați pe mine.
     Voioșel, încercând să priceapă despre ce e vorba în discuția în contradictoriu a celor patru, nici nu își dădu seama că cineva îl privea insistent, chiar în spatele său. O răsuflare rece îl înfioră însă și descoperi că lângă dânsul se afla chiar lupul, care îl admonestă de îndată:
    – Nu te-a învățat nimeni, iepurașule, că nu e frumos să pândești?
    Voioșel îl privi curajos drept în ochi și își lăsă rușinat urechile pe spate. Inimioara lui bătea însă destul de tare, căci se afla totuși în fața cumătrului lup și nu ar fi vrut nici ca cei la discuția cărora asistase să afle ceea ce făcuse el. Dar era prea târziu. Gaița deja se apropiase curioasă. Nu mult însă. Apariția lupului îi făcuse pe toți să încremenească de surprindere.
    Lupul nu putu să nu observe toate astea și li se adresă pe un ton mieros:
    – Bună ziua, dragi prieteni!
    Animalele păreau, însă, încremenite. 
    – Îl cunoașteți cumva pe acest urecheat? vru să afle lupul.
    Neștiind ce urma să se întâmple, animalele dădură din cap. 
    – Nu, nu l-am mai văzut până acum.
    – Atunci înseamnă că nu e nimeni deranjat dacă l-aș lua pentru cină, adăugă cumătrul fioros.
    Cerbul cu suflet milos păru să își amintească dintr-odată:
    – Doamne, ce s-a schimbat! Sigur că îl cunosc, e prietenul meu din copilărie! Părinții noștri au fost vecini.
    Lupul nu se lăsă însă păcălit ușor:
    – Prevăd o cină delicioasă în seara asta. Mă gândeam că voi mânca doar un iepure, dar văd că insiști să îți urmezi prietenul, frate cerb!
    Voioșel se însufleți parcă pe loc:
    – Lupule, eu cred că vei fi tare dezamăgit de gustul nostru... Iar la cât sunt eu de mic și cerbul de slab, nu ai ce pune nici pe-o măsea! Dar îți pun o întrebare. Oare ai vrea să ți se schimbe viața?
    Lupul, neîncrezător, vru să afle mai multe. Și Voioșel îl lămuri cât de repede putu el:
    – Am o cunoștință, un câine bătrân. Stăpânul lui a fost cândva vânător, însă și-a urât meseria, pentru că iubește animalele din tot sufletul. De mulți ani nu a mai pus mâna pe pușcă și a strâns pe lângă casă o mulțime de prieteni de care are grijă: iepuri, căprioare, păsări cântătoare, pui de lup. Dacă vrei o casă, prieteni, mâncare din belșug, fără să mai fii nevoit ca pentru asta să vânezi și toți să simtă frică la vederea ta, te pot ajuta.
    – Ce ar trebui să fac să ajung acolo? se interesă lupul ușor stânjenit.
    – Nu prea multe... Doar să fii mai bun, îi spuse iepurașul.
    Lupul făcu atunci stânga-mprejur și dispăru în pădure ca și când nici nu trecuse pe acolo.
    Peste câteva zile, Voioșel s-a întâlnit întâmplător cu cerbul, în timp ce se plimba prin pădure.
    – Ești un erou, dragă iepurașule!
    – De ce spui asta? întrebă mirat iepurașul. 
    – N-ai aflat? Lupul s-a schimbat. L-a salvat pe prietenul tău, vânătorul de odinioară. Se aventurase prin pădure și un urs flămând i-a ieșit în cale cu cele mai rele intenții. Apărut de nu se știe unde, lupul și-a scos colții la urs și acela, mare și greoi, a fugit înspăimântat. De atunci, lupul s-a alăturat animalelor de care are grijă bătrânul și pare tare fericit acolo! Ba chiar i-a spus noului său stăpân că a rămas impresionat de curajul și bunătatea ta. Nu te-ai purtat cu el cum o făceam noi. Nu ți-a fost frică și ai văzut în el un animal bun, care se poate îndrepta.
    Voioșel nu mai știa ce să spună. Dar era nespus de bucuros, așa că își luă rămas-bun de la domnul cerb și o porni țopăind prin pădure.
    După câteva săptămâni de la această întâmplare, Voioșel făcea tot ce știa el mai bine prin pădure. Era bun și blând, bucuros și jucăuș și ajuta cum putea el mai bine pe toată lumea care îi cerea sfatul. Își mai aducea din când în când aminte de lup și zâmbea fericit, spunându-și în sinea lui: Cine ar fi crezut?
    Într-o zi frumoasă de august, urechiatului nostru poznaș îi veni poftă de mure. Și cum toată pădurea era a lui, porni către tufele cu fructe zemoase și bune, pe care le știa atât de bine. Aproape terminase de umplut coșulețul cu care venise, când zări, în spatele unor ramuri, un fruct mare și negru, deosebit de toate celelalte pe care le adunase până atunci. Curios din fire, Voioșel se apropie și mai mult și trase cu putere, vrând să desprindă de pe rug fructul zemos. Trase el și trase și deodată sări ca ars când auzi un strigăt de durere:
    – Auuu! Auuu! Ce e asta? Ce se întâmplă cu nasul meu?
    Când înțelese că fructul cel catifelat nu era o mură, ci nasul celui mai posac urs din pădure, care îl atacase pe bătrânul vânător și era evitat de toate animalele din codru, care îl ocoleau cu teamă, Voinicel se gândi pe ce cărare era mai bine să o ia la fugă spre casă. Era el un erou, însă ursul acela uriaș îl făcea să se simtă mic, mic de tot.
    – Iartă-mă, domnule urs, nu am vrut... începu Voioșel să se scuze.
    Ursul mormăi întruna jumătate de oră despre somnul lui, despre nas, despre durere, despre câte și mai câte, cu un glas gros și amenințător, care îi flutura urechile lui Voinicel. Când însă iepurașul vru să afle cum putea să se revanșeze, ursul se însenină imediat. 
    – Te cunosc, iepurașule. De asta nici nu te-am mâncat până acum. Știu că ești vestit în pădure pentru că ai o minte ascuțită și o inimă mare. Și mai știu că rezolvi tot felul de situații încâlcite. Uite, aș avea și eu o dorință. Vreau să devin sociabil, să am prieteni, să fiu mai bun. Nu mai vreau să mă evite toate animalele din pădure.
    – Pentru a nu mai inspira teamă, domnule urs, trebuie să vorbești cu cei pe care îi întâlnești, începu Voioșel lecția de socializare.
    – Dar eu nu știu să port o conversație, recunoscu uriașul blănos.
    – Nu e nimic, încercăm acum împreună. Te învăț eu. Uite, să presupunem că ne-am întâlnit acum. Eu te salut frumos și îți spun: Bună ziua, domnule urs! Ce zi splendidă de vară! Tu îmi răspunzi: Bună ziua, Voioșel! Ce bucuros sunt că te întâlnesc! Este o zi minunată într-adevăr!
    Și a fost, cu adevărat, o zi minunată cea în care ursul cel posac a învățat să vorbească frumos cu cei din jurul său, fiind cel mai cuminte elev al iepurașului nostru isteț. Iar pentru Voioșel fiecare zi în pădure era minunată. Când a scăpat un pește din ghearele vulpii și a învățat-o pe aceasta că lăcomia nu e bună știți? O să vă povestesc altă dată. 
    Nu uitați un lucru, copii! Oricât de mici ați fi, puteți fi și voi eroi ca Voioșel. Pentru că adevăratele „arme” ale unui erou sunt bunătatea, iubirea, inteligența și curajul.