To read the creation of Georgeta Rada, request a translation by clicking the “Translate” button.

Georgeta Rada participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Slatina, România. Georgeta are 70 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                                  TRECEAU JIENII


        La fântâna notarului sau fântâna rece, cum i s-a zis mai târziu, după ce au uitat pe cel care a ctitorit-o ca pe o biserică a setei, la fântâna rece se oprea tot călătorul pe drumul dinspre munții Godeanu și Parâng spre lunca Dunări, care-și adună Jiul și Motrul cu toate ale lor izvoare de viață să le poarte la marea cea mare. Dunărea cu Turnu-Severinului de străjer și cu Porțile-de-Fier la hotar, Dunărea fierbând la Cazane ca sângele cel tânăr al cerbilor boncăluind prin pădurile adumbritoare de pe Clisură, Dunărea chemănd turmele din munți la iernat în șesuri molcome, și trimițându-le sub schiturile Tismanei și Lainicilor, lângă peșterile Novacilor și Polovragilor primăvara, după ce toată firea a înviat cu Paștile Domnului!...
        Era vremea popasului turmelor la fântâna notarului când jienii își mânau turmele la vale.
        Coborau de la munte și se pare că de la stânile lor de daci liberi unde rămânea doar crivățul stăpân și lupii, poate și legendele lupului dacic, sau poate că pe acestea și le purtau în samare jienii de-au ajuns și la noi, cei de la piciorul podului lui Apolodor.
        Era frig și toamnă deja târzie.
        Jienii parcă erau coborâtori din piatră. S-au oprit în lunca Motrului, la popasul făntănii și au cerut să vorbească cu căpetenia satului să le dea înlesnire să sloboadă oile în porumbiște.
La noi era colectiv, la ei nu era și ei tot după legea veche a muntelui își aveau rânduiala și rostul.
Capul satului la noi, s-ar fi zis că era tata, fiind contabil la Sfatul Popular, dar nu avea autoritate asupra culturilor agricole ale colectivului, ci doar autoritatea cuvăntului de care oamenii ascultau de bună voie.
Acolo, șef era finu Tică, dar stătea departe, deja era noapte și ciobanii erau grăbiți, oile ostenite și flămânde, iar finuTică era foarte strict cu bunul obștesc, așa că tata a găsit de cuvință să evite o imposibilă negociere cu autoritatea locală, cu finu Tică, cel care nu lăsa nici copiii să culeagă susai sau iarba lui Tatină pentru rațe, din culturile colectivului, atât de corect și devotat era . Se jurau bieții copii că rațele sunt leșinate de foame și că ei n-ar lua niciun porumb pentru fiert, ferit-a Sfântul! 
       Le-a confiscat plasa cu buruieni, după ce a controlat să nu fi ascuns sub buruieni, cumva vreun știulete din avutul obștesc. Da, finu Tică și frățiorii mei!... Ce corect era finu Tică!
       Bunica ne povestea că pe unde culegeam noi buruieni pentru rațe, la Crivini, ar fi pământul nostru. Ne miram și credeam că ne spune povești, noi știam că finu Tică...
       Erau la poarta noastră ciobanii jieni cu turmele lor, în popasul fântânii pentru o noapte, în transhumanță către        Lunca Dunării la sălașurile de iernat. Oile trebuiau hrănite și adăpate.
       Le adăpaseră în apele Motrului, Motru era încă fără paznici și podari.
       Cănd li s-a spus că n-are cine să le dea voie să bage oile în porumbiște, unde se tăiaseră și cocenii și-au aruncat la pământ cojoacele din spinare și le-am văzut lucind la chimirele de la brâu cuțitele. Asta nu li se spusese pe tot drumul de la munte la șes niciodată, oile aveau dreptul nescris de a aduna puținul ce rămânea pământului și păsărilor cerului. Asta nu era după dreptarul firii, cum să lași oile flămânde? 
        Bunica zicea că pe drumul oilor a trecut mai întâi Dumnezeu cu Sfântul Petru și de aceea pe unde trece oaia se sfințește pământul, dar oamenii de acum vedeau numai cu ochii din cap, nu mai vedeau cu ochiul lui Dumnezeu pe care, zicea bunica, îl avem toți sub haina de la botez. Nu înțelegeam și atunci intram în poveștile sale și ale lui Ucanu că acolo toate erau posibile.
        ,,Doar suntem oameni de omenie și vita nu știe de colectivă, dară. Plătim dacă și asta se plătește, încerca jianul cel bătrân să intre în legea asta nouă și nedreaptă a satului nostru.
       Tata doar le spusese că nu le poate da el acordul pentru ca să intre oile pe terenul colectivului, că nu-i stă lui în putere, dar ei să facă așa cum au făcut de când se știu trecători cu oile pe valea noastră.
       Nu au pus măna pe cuțite, cum mă temeam și eu ca toți cei care ne strânseserăm în jurul tatei, ci pe parii rupți din gardul nostru. Păreau niște uriași, niște Sfarmă-piatră și Strâmbă-lemne, gata să-și apere drepturile cu parul, dacă nu li se dă ce le-a dat Dumnezeu.
        Îl și vedeam pe tata pus la pământ ca în poveștile lui Ucanu, dascălul de la biserica noastră, povestitorul cu harul poveștii de pe ulița copilăriei mele. Așa zicea un personaj de-al lui:
,,Mănâncă, ursule, carne gata, făcută de tata!"
        Dar eu, cu ochii copilului mirat de lume și crezător în povești, priveam lumea atunci. 
        Tata nu era dintre cei fricoși și nici atât, dintre cei neștiutori în ale războiului.Norocul, însă, nu a stat în pregătirea lui militară, ci în intervenția salutară a lui nea Gheorghe Potcovaru, vecinul nostru, chiar fierar potcovar, cum îi era și numele, care, când a auzit cum pârâie gardurile și se ridică glasul jienilor, a venit în fugă în fața tatei, a luat poziția de drepți și salutând militărește a strigat solemn:,, Să trăiți dom' șef de post, am anunțat tot Postul de miliție și sînt toți pe drum către locu' faptii! Raportez că au și toc rezervor la ei, să trăiți"!
         Când au auzit ciobanii de tocul rezezervor și că civilul în izmene e șef de post, s-au retras în popasul fântânii, au făcut cu parii din gardul nostru un foc mare, au tăiat și un noatin și l-au făcut la proțap, au scos din samare păinile lor mari căt roata carului și au pus mâinile pe cuțitele de la brâu , împărțind pâine și carne tuturor care ne adunaserăm la focul lor.
        Nea Gheorghe n-a mințit, chiar îl anunțase pe adevăratul șef de post care s-a prezentat regulamentar, și a vrut să confiște cuțitele jienilor.
      S-au ridicat jienii de la foc, s-au încruntat și cel mai bătrân a vorbit:
,, Apăi, nană, noi n-avem toc rezervor și nu pușcăm pe nima, iar cuțâtoaia di la brâu îi numa pentru pită, slană și urs, ni-i lege din străvechi. Jianu nu scoate cuțâtu la om.Dacă are oarece cu oarecine, apoi pune mâna pe par, rupe gardu ori codru și-și face ghioagă, dară să nu vă temeți de cuțâtu jianului că-i degeabă."
       S-a muiat și șeful de post, l-a rugat și tata și șefița, nevasta lui cu părul roșu, căreia așa îi zicea tot satul că de, era nevastă de plutonier major, dar tot a scris un proces-verbal de constatare cu tocul rezervor al tatei. 
Numai că atât căt au durat ostilitățile, apoi ospățul jienilor la care tata a contribuit cu gardul, cu câteva găleți de vin și cu arta de negociator, câteva sute de oi au intrat în grâul colectivului și Finu Tică a făcut proces-verbal
de constatare a pagubelor, dimineața, când a venit ca omul la treabă. Ce l-a durut mai mult a fost că nimeni nu l-a anunțat la timp, nici măcar șeful de post, care după această întâmplare a fost mutat într-o comună la câmp.
Vinovat a fost găsit tata, că la poarta lui s-au întâmplat toate.
       Tov. Saia, președintele Sfatului Popular a mai adăugat la dosarul tatei de fost prizonier la ruși și această faptă ,,glorioasă".
      I-au imputat tatei toată presupusa recoltă distrusă de oi, dar nu așa oricum, ci cum fusese ea estimată în planul cincinal.
      Noroc că jienii, care nu știau de legile colectivului, ci de legile muntelui, cănd s-au întors, au plătit toată paguba, ba și cu asupra de măsură.
      Numai gardul nostru nu l-au plătit, ei nu prea știau rostul gardurilor.
      Am stat ani întregi fără gard, de era gata să ne fie luat terenul și să fie comasat cu terenul fântânii din cauză că nu era îngrădit și nici nea Gheorghe Potcovaru, adevăratul erou al nopții cu jieni, nu mai trăia ca să depună mărturie că jienii ne rupseseră gardul într-o noapte de toamnă târzie, când nu au înțeles ce și cum, pentru că oile flămânzeau și până în zori erau în popas aici, pe drumul oilor.
       A scris tata memorii peste memorii cu tocul rezervor, pe care bietul nea Gheorghe îl considera armă de ultimă generație căci noii tovarăși Saia nu voiau să ia în considerație vechile acte timbrate, acte ale fostului regim monarhic. Pe timbre era chipul Regelui Mihai, iar ei nu știau dacă să ia sau să nu ia în considerație acte de proprietate păstrate cu sfințenie de mama, o viață de om, în pod, sub grindă.
       Pănă la urmă s-a făcut dreptate.
       Noi am îngrădit locul cu urmele jienilor și am închis noaptea cea cu luna în colți de parcă ar fi vrut să ne muște ca un dulău de la stâna coborâtoare din munte pentru că am tăcut, pentru că am fost, într-un fel, lași, pentru că ne-a fost frică de drumul oilor care trecea pe la noi prin sat să ne ierte, să ne sfințească și să ne dea vederea ochiului lui Dumnezeu.
       Jienii și-au schimbat drumurile, n-au mai trecut pe la noi prin sat de atunci sau poate s-au închis cu legendele lor la stânile de sub schiturile munților, sau...
       Târziu, prea târziu pentru mine, m-am dus ,,de-a neamurile" la jieni, sub munte.
       Mulți se așternuseră la iernat sub crucile lor din grădina casei.
      Jienii nu-și lăsau nici morții departe de casă, îi țineau aproape.
      Nu știu dacă le puneau la cap fluieraș de os, fluieraș de fag sau bâta lor noduroasă ca să treacă pustia și să lovească muntele cu ea să dea apă, că-s însetate oile și cele albe și cele negre și cânii și asinii și...
      Cad stele de pe cerul jienilor, cum și de pe tot cerul cad.