To read the creation of Maria Alexandra Mustata, request a translation by clicking the “Translate” button.

Maria Alexandra Mustata participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Brașov, România și are 15 ani. Ea este îndrumată de Prof. Florentina Adina Harangus, la Școala Gimnazială Nr. 11 „Șt. O. Iosif” Brașov. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                          Acolo unde dragostea se termină

       Cineva mi-a spus odată că ,,Viața nu iartă slăbiciunea”, s-ar putea spune și așa, dacă m-ai întreba pe mine, dar ar fi mai veridic să afirmăm că ,,Ura este prefața nefericită a iubirii”. Ce clișeu! Totuși, pe vremea aceea, nu-mi stătea gândul la astfel de lucruri. Acum, însă, când stau pe scaunul din birou și las fumul de țigară să-mi invadeze plămânii, în timp ce analizez ultimele știri de pe front, mi se pare cu adevărat comic să mă gândesc la frivolitatea din adolescență, dar și la întâmplarea care m-a făcut să devin cel care sunt astăzi. Cu siguranță fiecare om a fost nesăbuit la rândul său. Las amintirea să mă poarte departe, înapoi în anul 1905...
       Dacă nu mă înșel, în acea vreme locuiam în Linz, un oraș din Austro-Ungaria. Trecuseră doi ani de la moartea tatălui, care spre surprinderea tuturor, nu m-a făcut să mă simt afectat atât de tare pe cât s-ar fi așteptat de la orice tânăr care ramâne fără tată, căci ce n-aș fi dat ca s-o văd pe mama liniștită. Eram în primăvara vieții mele, fiindcă aveam numai 16 ani, iar primii fiori ai dragostei mă îmbătaseră și pe mine, precum făcuseră cu ceilalți adolescenți.
       Eram elev la școala Fadingergymnasium și eram strălucit la toate materiile, dar o binecuvântare nu este decât un blestem covârșitor, astfel că inteligența mea mi-a adus faimoasa poreclă de tocilar. Viața mea nu era una ușoară și mi se pare zeflemitor să cuget o clipă și să analizez poziția în care mă aflu astăzi.
       Aveam, din fericire, obiceiul de a mă refugia în artă, fiind o tămăduire pentru sufletul meu rănit. Așa că, uitați-mă pe mine, în acea zi din 1905; stau în bancă, o șuviță de păr brunetă îmi alunecă pe frunte și o desenez, pierdut în deșirul gândurilor, pe cea care mi-a pricinuit prima suferință în dragoste, și anume, nimeni alta decât Stephanie Isak.
       Creionul îmi alunecă pe hârtie, într-un dans frenetic, conturându-i buzele pline, părul ce-i alunecă într-un mod mlădios pe claviculă și oprindu-se asupra ochilor săi negri. Dezvoltasem o pasiune pentru această tânără, care era o evreică, de când venisem la noua școală. Mă atrage totul la ea, aspectul, vocea ei dulce și  cristalină, felul în care râde cu prietenele ei în pauză...
       Stau chiar în spatele ei, iar parfumul său de lavandă îmi zăpăcește toată ființa, care este cuprinsă de o stare de euforie. Spre necazul meu, sunt un tocilar, așa ca se feresc toți să-mi vorbească, dar eu nu încetez să visez, să-mi imaginez că mâna caldă a lui Stephanie trece peste linia maxilarului meu și-mi mângâie ușor obrajii, iar buzele ei roșii se contopesc cu ale mele.
       O calitate pe care o au toți adolescenții este îndrăzneala, așa că mă trezesc din reverie și decid să acționez. La finalul săptămânii, are loc un bal în Linz, la care participă toți liceenii. Băieții invită fetele și mă hotărăsc să o invit la bal pe frumoasa evreică. După ce sună clopoțelul, care anunță finalul orelor, îmi iau inima în dinți și mă duc după Stephanie. 
       Ieșim din incinta școlii. Afară adie un vânt călduț, care-mi face părul să zboare în toate părțile. Îmi ia o clipă să mă adun, fiind vrăjit în totalitate, iar ochii poposindu-mi asupra pulpelor rotunde ale fetei.
       -Stimată domnișoară Stephanie, încep eu cu glasul răgușit, mă întrebam dacă v-ar face plăcere să-mi fiți parteneră la balul ce are loc în Linz la finalul acestei săptămâni.
       Emoțiile mă năvălesc, precum și liniștea ce se așterne între noi, așa că încep să mă mut agitat de pe un picior pe altul.
       -Tu...mă inviți pe mine? La bal?  îngâimă ea mirată, iar eu dau din cap afirmativ cu un zâmbet timid pe chip, fiind pregătit pentru triumf.
       Fata începe să râdă. Și râde atât de tare și de ciudat, încât nu-mi dau seama dacă e un râs nervos sau forțat.
       -Uitați cine mă invită la bal, strigă ea și arată cu degetul spre mine, afișând o expresie plină de dispreț.Niciodată nu aș merge cu un tocilar ca tine la bal!
       Ultimele cuvinte sunt rostite rar și tare. Toți elevii se adună în jurul nostru și încep să râdă.
       Simt cum pieptul îmi sângerează. Îmi înghit lacrimile, îmi încleștez pumnii, îmi încordez maxilarul cu putere și o iau din loc fără să privesc în urmă. Simt atât de multă ură... ură față de fata pe care o iubesc, ură față de toți colegii mei, ură de sine, căci ura îmi cuprinde toată ființa. În acea zi, am jurat că nimeni nu mai are să-și bată joc vreodată de Adolf Hitler!