To read the creation of Maria-Isabel Chiru, request a translation by clicking the “Translate” button.

Maria-Isabel Chiru participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Alexandria, România și are 18 ani. Ea este îndrumată de Prof. Mariana Pavel la Colegiul Național „Al. I. Cuza” din Alexandria. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                                          Trandafirul roșu

    14 februarie
    
       Apa neprietenos de întunecată, vântul rece ca de sfârșit de iarnă care zgâria suprafața apei, șuieratul și gălăgia mulțimii care provoca un ecou de nesuportat... Nimic nu era iubitor la ziua aceea, doar numele ei. Râul era plin de valuri micuțe care se loveau în grabă de stâncile ascunse prin apă, de parcă vântul îi provoca doar durere și încerca să scape, să fugă.
  	Denis nu mai avea decât să aștepte. Își urmărea reflexia distorsionată de valuri și spera că nimeni nu o să îl observe sau cel puțin așa credea. Poate că nu voia să moară; poate voia să fie salvat sau poate, doar poate ... voia să trăiască. Nici el nu știa. Poate chiar de aceea a ales să o facă într-un loc atât de popular, unde nu exista oră sa nu treacă măcar un om. Podul din centrul orașului, în jurul căruia s-au construit toate clădirile importante.
 	Nu toți vedeau doar partea urâtă a zilei. Olivia și-a deschis inima pentru a putea scoate toată iubirea pe care o păstra special pentru ziua aceea: ziua îndrăgostiților. De câteva luni aștepta să poată aduce zâmbete pe chipul tuturor, chiar dacă era vorba mai mult de necunoscuți. A economisit bani doar pentru a cumpăra trandafiri pe care urma să îi împartă oamenilor de pe stradă, un gest atât de copilăros și naiv.
       Adulții o considerau prea mare pentru a face lucruri inutile, dar totuși prea mică pentru a se implica în lucruri serioase. Cu alte cuvinte, un adolescent. A renunțat de mult să mai asculte părerea celorlalți și era mai fericită ca niciodată. Avea note bune, evita anturajele și era cuminte, nu pentru că așa îi spuneau părinții, ci pentru că asta o definea. Cei care nu o cunoșteau ar fi spus că o persoană ca ea s-ar fi lăsat ușor călcată în picioare, dar adevărul e că nici măcar nu îndrăzneau să o facă. Avea cuvintele la ea în orice moment și toți cei din jur observau aura de lider care o înconjura. Era extrovertită, empatică, înțelegătoare și foarte vorbăreață, adora pur și simplu să fie înconjurată de oameni și se pricepea de minune să își facă prieteni. 
 	Traversa podul cu un coșuleț plin de trandafiri roșii ca sângele, exact ca în povestea pe care i-o spunea bunicul când nu putea să adoarmă și o tachina, din când în când, spunând că lupul cel rău ar putea veni să o mănânce pe bunica. Părinții au părăsit-o în urma divorțului, dar nu suferea, pentru că știa cât de mult e iubită de bunici. Îi alinau durerea și o făceau să râdă din plin când bunica se furișa în spatele bunicului, care stătea pe fotoliul învechit, dar îngrijit, și îl lovea cu o revistă de integrame de fiecare dată când amăgea fata. Traversând podul, observă silueta înaltă. Era singurul îmbrăcat într-un hanorac negru, de parcă încerca să nu iasă în evidență, dar făcea exact opusul. 
       Și-a dat seama din primul moment ce voia să facă și se uita pe rând la chipurile persoanelor care treceau pe lângă el. Nimeni altcineva nu îl observa, de parcă nici nu era acolo. Și ea a avut un moment în care își dorea ca totul să se termine, să dispară și să o ia de la capăt, și cine mai știe cum și-a revenit, sau dacă a făcut-o vreodată cu adevărat. În adâncul ei încă se vedea în imaginea băiatului și știa exact de ce avea nevoie în momentul acela. Nu avea nevoie de cuvinte clișeice, cum sunt cele pe care le spui oricând se ivește ocazia, fără ca măcar să simți cu adevărat empatie față de acea persoană. Avea nevoie de o stâncă de care să i se prindă ancora, de o persoană care să fie acolo și să îl susțină doar din priviri pline de compasiune. Doar gândul că cineva suferă când te vede trist și cu atât mai mult dacă ai dispărea te face să te pui la loc pe picioare, măcar să te prefaci până devine realitate.
       Trage aer adânc în piept, de parcă trebuie să își adune tot curajul pentru a se apropia. Băiatul nu o observă, însă fata continuă până ajunge în dreptul lui. Îi întinde un trandafir, aproape începând să plângă când privirea lui o întâlnește pe a ei, dar își mușcă buza ca nu cumva să o facă. Toată încercarea ei de a nu arăta că se abține să nu plângă e spulberată de bărbia care tremură și de ochii umezi și roșiatici.
       Denis îi analizează expresia caraghioasă pe care o avea și tresare uimit când își aude propriul surâs. Olivia nu doar că se înroșește de rușine, dar îi împinge trandafirul curățat de spini între degetele subțiri și fuge de la locul faptei, pierzându-se în mulțime.