To read the creation of Maria Muhuleț, request a translation by clicking the “Translate” button.

Maria Muhuleț participă la Secțiunea „Proză scurtă” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din București, România. Maria are 13 ani și este elevă la Liceul Româno-Finlandez. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

                                                                                  Dialogul omului cu natura

       -Te văd și nu te pot înțelege. Bineînțeles că te pot analiza și studia la nivel comportamental și biologic, pot scrie cărți despre tine și cei ce ți se aseamănă, și așa cum sper că bine știi, am și făcut-o. Existența ta nu a scăpat de registrele și enciclopediile mele, ai fost clasificat, analizat și întors pe toate părțile, pus în văzul lumii pentru ca toți să te poată cunoaște, așa cum am făcut-o eu. Totuși, mă uit la tine și parcă ești învăluit în aceeași aură de mister ce m-a înnebunit întâia oară când te-am zărit străbătându-mi lumea. Eu mi-am părăsit căminul de atunci, tu ți-ai păstrat ochii strălucitori ce mă vrăjeau atunci și mă disperă acum. Și parcă de mult nu am mai stat unul în fața celuilalt deci permite-mi să te întreb: tu ce-ai făcut în toți acești ani în care mi-ai dispărut din vizor și cum se poate face că înfățișarea ta nu s-a schimbat deloc în timp ce eu parcă nici nu mă mai pot asocia cu ființa ce-am fost?
       -Tu mi-ești prieten, crescut de același soare, dar după voia sorții, născut de o altă mamă. Și te recunosc din amintire, dar ai dreptate, ești altul, parese-mi că te-ai îndepărtat de soare așa cum te-ai îndepărtat și de mine. Însă fii pe pace, eu nu m-am schimbat nici la față cum spui tu și nici în bătaia inimii mele, cât despre ce am făcut în absența ta te asigur, dragă prietene, că nimic din ceea ce nu cunoști deja despre tabieturile mele, mi se pare însă comic, daca îmi permiți, faptul că după atâtea secole în care ai învățat mai mult și mai mult și în care te-ai înălțat poate peste limita ta, încă te înnebunește simpla mea taină.
      -Dar te rog dă-mi luxul de a reciproca, ce mi se pare mie comic este că tu, o fiiință aparent lipsită de cunoaștere avansată, îndrăznești a numi un astfel de secret sacru și esențial mie ca fiind “simplu”!
       - Și totuși, am dreptate în exprimarea mea, taina mea este simplă, banală dacă vrei, dar tu ai fost mereu atât de îngropat în filozofiile tale adânci și în dorința ta arzătoare de a cunoaște tot ce mișcă și viețuiește, încât în ascensiunea ta constantă ai ratat-o la mustață. Dar eu te înțeleg, este în natura ta să vrei mereu mai mult decât ți-a fost dat și nu te judec, deci am să-ți spun, în speranța de a te elibera de această obsesie ce pare că te arde din interior.
       Tu spui despre tine că ești țărână  “… căci din țărână ești și în țărână te vei întoarce” și poate că ai dreptate dar, în timp ce tu ești născut din țărână, eu sunt creat din soare. Tu cultivi și jefuiești țărâna și natura pe care o naște, eu iubesc soarele, când el răsare pe cer dimineața eu sunt treaz și ieșind parcă dintr-o transă îi ies înainte, el mă mângâie și mă dezmiardă cu viață și căldură, iar eu îl primesc și îl respect Tu guști razele stinghere ce intra în cocioaba ta și vrei să-l înțelegi și să-i fi egal. Pe mine mă iubește și mă mângâie însă pe tine te arde cum ne arzi și tu pe noi toți. Iar într-o astfel de situație în care tu, pentru prima oară ești neajutorat și fară de scăpare, noi restul pe care ne-ai subjugat fară de milă trecându-ne ca victime colaterale ale succesului tău, nu putem decât să râdem și să ne veselim, nu din ură, căci noi nu putem urî, ci din dragoste pentru ceea ce este corect și necesar.
      Totuși, șansele sunt că nu vei muri, probabil că vei trăi veșnic ca orice copil al soarelui și că vei gusta în continuare din aceste plăceri lumești pe care le-ai creat, dar vei trăi în singurătate și dușmănie, mereu dispus să-ți rănești aproapele și vei fi veșnic legat de această lume pe care o consideri a ta. Tu însă nu vei fi niciodată liber. 
      -Vorbești despre libertate ca și cum aceasta ar fi un drept, un lucru ce-ți este datorat tie și pe care, crezi tu, ți l-am luat, însă cunoaște te rog tovarășe că scopul meu este poate mai nobil decât însuși existența ta irelevantă, căci după ce ți se va sfârși această așa zisă “veșnicie”, nici țărâna, nici stelele, nici soarele tău nu te vor ține minte, iar pentru mine nu vei rămâne decât o amintire vagă a unei ere trecute. Deoarece eu, în setea mea pentru cunoaștere te asigur că voi acapara tot ceea ce vezi în jurul tău și nu numai că voi ajunge să cunosc planetele și soarele, așa cum te cunosc și pe tine, ci voi sta între ele având cucerind lumea aceasta care, în marele ei moment de strălucire m-a creat, si chiar dacă ție acum acesta ți se pare discursul unui nebun, te invit să te uiți în jurul tău și să vezi câte lucruri mărețe am realizat și cât de dependent ai ajuns de mine, căci eu îți hrănesc puii și îți aranjez ecosisteme artificiale pentru ca tu să poți în continuare trăi în această lume care nu mai este de mult potrivită ție. Te invit să vezi de câte ori în trecutul meu mi s-a spus că ceva este imposibil și de câte ori am rânjit în fața acelui imposibil cu dinții mei albi și ascuțiți. Așa că de m-aș afla în locul tău nu aș avea atâta încredere în mine ca să mă judec mai presus, căci ghearele și dinții tăi nu mai sunt arme de folos într-o eră a cunoașterii și a educației. O eră ce, prin definiție, îmi aparține mie.
       -Ceea ce grăiești tu este poate, adevărat, dar te-ai oprit oare vreodată că să vezi că în natura ta sinucigașă te îngroapă propria ta cunoaștere, îți face o deosebită plăcere să crezi că ascensiunea ta este lipsită de sfârșit, dar te asigur că, deși ești poate prima ființă care vrea să se războiască cu cerul, nu ești cu siguranță ultima. În realitate însă, nu ești nici măcar aproape de țelul tău și nu vei fi niciodată căci, încetul cu încetul, tu te îneci mai adânc în propria ta mizerie și te amăgești cu speranța că niște cuvinte în vânt despre o măreție, pe care poate ai avut-o cândva în trecut, te vor putea salva de la această soartă disprețuitoare.  
       Dar acum tu nu mă crezi căci nu ești decât un copil, ești mândru, te crezi înalt și ești convins că te poți măsura cu mine, ba chiar că ești mai presus. Prin amândoi însă, curge același sânge cald și plin de soare, dar un hău ne desparte. Căci tu gândești cu capul așa cum te-au învățat semenii tăi, eu iubesc cu inima așa cum îmi doresc. Eu sunt liber, iar tu ești prins și nu mă poți înțelege, nici pe mine nici lumea aceasta. Tu idolatrizezi roșul înfocat al spațiului cosmic, eu iubesc lumina ce-mi dă viață. Și roșul tău și lumina mea sunt la fel, și viața și moartea, și noaptea și ziua, la fel, dar pe poziții opuse, deci chiar dacă inima ta e ca a mea și în adâncuri vrea libertate și soare, tu stai acolo în lumea ta legat de lanțuri pe care le-ai faurit singur iar eu, în a mea, vesel, nemuritor și liber.