To read the creation of Mihaela Adriana Dobre, request a translation by clicking the “Translate” button.

Mihaela Adriana Dobre participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Otopeni, România. Mihaela Adriana are 19 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Ca tata

Urăsc faptul că te iubesc,
Așa cum iubesc să te urăsc
Pentru că uit să respir
Și inima-mi bate mai tare
Atunci când intri in cameră
Mi se pare că semeni prea mult cu tata
Și e ciudat,
Pentru că-n-tr-un univers bidirecțional
Tu ai fi tata, iar tata ar fi tu.
Transcedental mă desfigurez
Când îți aud vocea
Și îmi ascund un zâmbet trist.
Mă uit în jos să nu-mi vezi fața,
Dar, nu mă pot abține mult,
Și, încet, ridic privirea spre ochii tăi.
Nu pot să-i privesc prea mult timp,
Doar o secundă eternă
Pentru că mă fac să mă gândesc
La cer, la nori, la valurile
De pe plaja din Vama Veche,
Unde, pe nisipul ud, m-a iubit nebunește
Primul și singurul băiat din viața mea.
Dar acela nu ești tu și nici nu vei fi.
Pe tine te iubesc platonic
Pentru că semeni cu tata
Și nu pot să-mi dau seama,
Dacă atunci când te văd,
Te iubesc pe tine
Sau îl iubesc pe tata...


Dragoste

Dacă mi s-ar cere vreodată să descriu misterul,
Te-aș descrie imediat pe tine.
Ce suflet absurd ascuns de lume,
Departe, într-un colț întunecat,
Trist, abătut, însângerat...
Și aproape mort și viu, și dulce și sărat
Sensibil, blând, cu toate astea destrămat
De dragoste.
Simt o durere în piept și știu că am mai simțit-o.
Se pare că se numește dragoste...
Îmi curge prin vene, se scurge pe mine,
Pe jos se prelinge, se întinde, se dispersează..
În fine, mă pătează.

Subit și rece, o lacrimă-mi traversează obrazul,
Alunecă dureros, rapid se sparge pe buze,
Are gust de durere și pasiune.
Ce fuziune ar fi ieșit din sufletele noastre,
Ce paradox ești tu, ce ciudată sunt eu...
Două suflete ce au fost rănite mereu,
Ce ar fi putut să moară unul pentru altul
Din dragoste.


Nu mă vrei

Deși aș vrea să-ți vorbesc
Despre dragostea mea metafizică,
Știu că orice aș încerca să spun,
Pentru tine n-ar fi destul și nu vei știi ce să-mi răspunzi.
Ai fi discursiv și relativ ironic,
Puțin absurd și probabil prea comun,
Precum nu știu ce să spun.
Nu știi ce să faci, ce să spui...
Dacă nu-ți spun ție, atunci cui ?
Cine să mă asculte când plâng de dor ?
Când îmi storc iubirea-n-tr-un pahar
Și o beau până când devine satisfăcător
Să simt durere, agonie și extaz,
De parcă aș fi pus și altceva în pahar.

Îți propun să mă iubești.
Dar nu funcționează așa, ce să vezi ?
Am impresia că tu nu vrei nici măcar să crezi.
Să crezi că inima-mi sângerează,
Sufletul mi se metamorfozează,
Din ochi îmi curg lacrimi cu venin,
Sunt obosită, de abia respir...
C-am alergat degeaba până-n-tr-o închipuire
Ca o halucinație sublimă,
Când realitatea mă irită și mă deprimă,
Unde te-am găsit pe tine și am început să te iubesc.

Din când în când, trebuie să mă trezesc,
Te caut, dar nu te găsesc,
Iar când îmi dau seama că mă complac
Într-o nebunie existențială rară,
Am o senzație anormală-n stomac,
Ceva mă roade pe dinăuntru lent...
Doare, dar e cel mai frumos sentiment;
Căci, să mă îndrăgostesc de tine a fost magic.
Credeam că-ți voi citi sufletul, dar tu nu m-ai lăsat,
Eu, totuși am citit pe litere, încet, dispersat...

Prefața vieții tale m-a captivat
Și n-am vrut să mă mai opresc.
Dar n-ai vrut să continui, nu m-ai lăsat să te citesc.
M-ai respins și împins brutal spre tragic,
Ca să nu te cunosc, să nu te știu,
Să-mi fie sufletul la fel de pustiu.
Să te iubesc a devenit dramatic,
Dar, totuși, oscilând între durere și plăcere,
N-am să regret lacrimile vărsate
Și nici toți fluturii din stomac
Pentru sufletul tău enigmatic,
Ce nu s-a lăsat nici dezbrăcat, nici alintat,
Așa cum e el - imatur și un pic buimac.
Chiar de nu vrei și nu mă lași,
Eu am să te iubesc până când mi se va ofili și ultima fărâmă de suflet
Pentru că te privesc așa cum privesc răsăritul în ultima zi la mare,
Când vreau să trag de timp, să-l mai admir puțin.
Și dacă te-ai apropia de mine,
M-aș uita cum se sparg valuri în ochii tăi,
Prefăcându-se-n galaxii
Și-n apusuri târzii.
Ți-aș da o șuviță de păr la o parte
Cum aș lua în palmă prima frunză a toamnei,
Ce se dezleagă de creangă și plutește spre nesfârșit
Cu durere, regret și un lung suspin.
În fine, ca să nu mai zic nimic...
Sunt ca un copil ce așteaptă curcubeul după ploaie,
Cu inima bătând a speranță oarbă.
După ceva timp, curcubeul apare...
Dar tu n-ai să vii...