To read the creation of Mihaela Maria Dindelegan, request a translation by clicking the “Translate” button.

Mihaela Maria Dindelegan participă la Secțiunea „Poezie” a Concursului Internațional de Creație Literară, Ediția a IV-a, din Oradea, România. Mihaela Maria are 49 ani. Îi mulțumim pentru participare și îi dorim succes.

Namaste! Bun venit!

Lași urme-adânci de lacrimi cu sânge-amestecate,
Pe pietre-ncinse spinii înalță calendar
Și soarele se-ncruntă: lungi ani și jumătate
De când, hăitaș iubirii, îl spânzuri în zadar.

Și luna se oprește pe brațul tâmplei tale
Să numere nisipul din stânci fărâmițat,
Ți-ar pune piedici norii, zvârlind mari fulgi pe cale,
Dar neaua albă-a zării în sânge s-a-necat.

Și tu alergi bezmetic, cu brațele zdrelite,
Punând ursita-n cumpeni la fiecare pas.
Cândva,-ți spusese muza: “Urmează-mă, iubite!”
De-atunci, oricât te strădui, în urmă ai rămas. 

E șubredă-amintirea, dar dorul te împinge,
Legat cu lanț de visul ce te-a împătimit
Și, nici adâncul mării, nici iadul nu te-nvinge;
Pe buze-ți curge mierea sărutului strivit.

Iar pașii-ți desenează grea hartă către cerul
Spre care nici regretul, nici remușcări n-au tins.
Un demon de-ntuneric, hidos, e ușierul
Ce străjuie la capăt. Să-l spinteci, te-ai întins

Cu degetele goale, urlând că vrei lumina
Ce, dincolo de veacuri, prin versuri te-a vrăjit.
Și cade. Se deschide deasupra ta cortina,
Iar ea, zâmbind, răspunde: “Namaste! Bun venit!”


Fâșii de suflet

Fâșii de suflet cad pe piatra-ncinsă,
Granitu-și ia din ele strop de mir,
Iar îngeri transformați în oameni vin să
Coboare ceru-aprins într-un potir.

Și urcă veacuri dragostea-ți spre mine;
Mi-ai dat să beau din cupa altui chin,
Sculptate îmi sunt rănile-n rubine:
Durerii, morții, eu pe rând mă-nchin.

Tu tragi perdeaua timpului la-o parte,
M-afund în foc ducându-mi crucea grea
Și universu-n două se desparte,
Spre moarte-alerg să-mi iau, iar, partea mea…

Dar, ce m-a omorât nu mă atinge.
Mormântu-i vatra crinului regal:
Cu fiecare floare ce se stinge
Renaște-n alta falnic, magistral.

Mai cad și-acum pe jos fâșii din mine,
Eu nicio parte încă n-am primit.
Ecou-ntors de pe calvar revine:
“Tu mă iubești că,-ntâi, eu te-am iubit”. 


Mormânt și adăpost

Răstoarnă-mi glia-n suflet, rănită și flămândă
De sărutarea morții din fierul oțelit!
Lumina pe-ntuneric nu au putut să-mi vândă,
Dar pieptul mi-e de plugul durerii răscolit.

S-au spart în mine zodii ca bulgării de sare
Și-au curs prin vene lacrimi aprinse, sângerii;
Lovește-mi dimineața cu raza ta de soare,
Dar peste ochi întinde-mi un giulgiu până vii!

Și lasă-mi răscolirea pe buze să se-arate,
Din zbuciumul pieirii să ies cu cicatrici,
Când de sub faldul pleoapei lumina va străbate
Milenii de-ntuneric, să știi c-am fost aici.

Și dincolo de noaptea uitărilor întinde-mi
Albastrul primăverii din ochii-ți lăcrimând,
Cu zâmbetul tăcerii, calm, tâmplele cuprinde-mi,
Ca liniștea să-mi fie stăpână pe-orice gând!

Că m-am legat de tine cu funia ardorii
Și, singur, adevărul mi-a fost veșmânt și scut.
De-o să coboare-n țărnă istorii, precum norii,
Din ele să răsară sămânța ce-am pierdut!

Iar eu să plec departe de zborul amintirii,
Să nu-ți aduci aminte că sunt sau că am fost,
Să nu mă poată-atinge aripile privirii.
Cuvinte-al meu, tu, fii-mi mormânt și adăpost!